”Fetița cu piciorul”

Text inspirat de articolul doamnei doctor Mirjam Bercovici, Amintiri la bătrâneţe https://baabel.ro/2023/08/amintiri-la-batranete/

M-am născut cu șase degete la piciorul drept. Din fericire, degetul în plus, care era lângă degetul mare, spre exterior, mi-a fost tăiat cu o foarfecă, chiar la maternitate, de medicul care ne-a primit, pe mama și pe mine, la câteva ore după ce fusesem născută acasă, în prezența moașei cartierului.

Asta a făcut ca în primii ani de viață, după ce schimbasem mersul de-a bușilea cu mersul biped, să mă deranjeze încălțămintea purtată pe piciorul drept. Odată cu creșterea labei piciorului, din rădăcina degetului tăiat crescuse ceva ca un mont bătrânesc. Îmi era tare greu la mers, dar cei apropiați doar bănuiau deranjul, nesimțind pe ”piciorul” lor dificultatea mea. Cel mai comod era când umblam desculță.

Pentru că urma să înceapă școala, doctorii i-au recomandat mamei să nu amâne internarea mea într-un spital unde să mi se scoată chirurgical ”montul”. Acest mont era parte a degetului tăiat, adică era ca o rădăcină de plantă, rădăcină care crescuse în continuare, chiar dacă fusese tăiată tulpina.

Am înțeles încă de atunci că dacă rupi tulpina unei plante rădăcina nu moare și numai Dumnezeu știe de ce crește ceva din ea când planta nu mai e întreagă!

Am fost internate în spital atât eu, cât și sora mea mai mare. Eu aveam 7 ani și ea 9. Cu câteva zile înainte de a mi se face intervenția, fusese operată ea, care acuza dureri în partea dreaptă a abdomenului. Văzusem pansamentul aplicat după intervenție și starea ei din primele ore și zile după operație. I se scosese apendicele.

Mi-a venit rândul și am fost dusă în sala de operații și culcată pe spate pe o masă. O doamnă mi-a ridicat cămășuța de noapte și a început să mă șteargă pe burtă cu un pansament îmbibat cu ceva puternic mirositor.

Surprinsă de ce mi se face, i-am spus: ”Nu trebuie acolo!” Doamna m-a rugat să fiu cuminte, că știe ea mai bine ce are de făcut. Atunci, văzând că intră cineva în sală, îi mai spun o dată, aproape rugându-mă: ”Nu acolo trebuie!” Calm, domnul vine lângă noi și o întreabă ce se întâmplă. Încurajată de vorbele blânde ale sale, ridic puțin piciorul drept și-i spun, aproape plângând: ”Acolo trebuie!” Imediat, doctorul răscolește niște hârtii de pe o măsuță, le privește și ridică în mână ceva negricios și transparent. Era o radiografie. Ridicasem capul puțin și asta am văzut.

Îi spune asistentei: ”E fetița cu piciorul! Doamne, ce era să facem?!” A venit la capul meu, l-a apropiat pe al său într-un fel de îmbrățișare, cu toate că avea fața acoperită. Doar ochii i se vedeau mulțumiți. Era bucuros că nu greșiseră intervenția chirurgicală.

Operația n-a fost dureroasă, pentru că mi s-a anesteziat locul și am auzit tot ce s-a discutat în jurul meu în timpul derulării ei. Mi s-a acordat o atenție specială și atunci, și în restul zilelor de spitalizare, și când veneam la schimbarea pansamentului. Simt și acum acea căldură din partea personalului. Mai știu că durerea reapărea la desprinderea de rană a pansamentului vechi și punerea unuia nou. La una din vizite mi-au fost trase niște fire ale căror urme se văd și acum sub forma unor puncte albe.

La început șchiopătam sau mă duceau în brațe părinții. După vindecare, nu mă mai deranja nicio încălțăminte și eram foarte bucuroasă de acest lucru. Mi-a mai crescut piciorul în următorii ani, dar n-a mai fost nevoie de altă operație pentru că ”montul” nu a mai apărut. În schimb, cu trecerea anilor, la celălalt picior a apărut un mont adevărat și doar cei în vârstă știu ce probleme creează.

În urma acestei experiențe de viață, am înțeles că un lucru rău poate să aducă după sine un lucru bun, așa încât n-ar trebui să ne îngrijorăm prea tare când ni se întâmplă ceva nedorit, mai bine să ne ghidăm după vorba înțeleaptă: ”Tot răul, spre bine!”

Tot de atunci mi-a rămas obiceiul de a compara doctorii pe care-i întâlneam cu cel care mi-a extirpat ”montul”. Dacă nu vedeam în ochii lui blândețe și compasiune față de bolnav, nu numai față de mine, nu-l consideram un doctor adevărat. La fel fac și azi.

Ca o consecință a experienței prin care am trecut, nu-mi plac florile ale căror tulpini sunt rupte. Rădăcina nu moare, rămâne unde e și sigur suferă.

Cu sămânța care pleacă de lângă planta care a zămislit-o e o altă poveste!

Elena Stoican, București, 14.08.2023

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

14 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on January 25, 2024 Reply

    O poveste adevărată, foarte impresionantă, despre o fetiţă curajoasă.

    • Elena Stoican commented on January 25, 2024 Reply

      Curajul meu s-a datorat faptului că știam că mi se va face altceva decât surorii mele. După ce asistenta mi-a șters pielea în vederea sterilizării locului, câteva zile mi s-au descuamat straturi succesive de piele, la fel că surorii mele. Mamei i s-a spus tot ce s-a întâmplat, desigur, iar eu am rămas în memoria afectivă cu amănuntele scrise în text. Mulțumesc, doamnă Andrea Ghiță, pentru alegerea unei poze de deschidere a articolului atât de frumoasă!

  • Eva+Grosz commented on January 25, 2024 Reply

    Felul în care privești greșelile altora, dragă Elena, se datorează umanismului și sensibilității tale ieșite din comun. Reacția ta la incidentul care era să ţi se întâmple produce în cititor o senzație de speranță în ceeace se numește uman.
    Îți trimit o îmbrățișare!

    • Elena Stoican commented on January 25, 2024 Reply

      Probabil că “umanismul” subliniat de dumneavoastră vine din întâmplările trăite. E o rezultantă, nu cred că ne naștem cu el. Mulțumesc mult pentru aprecieri, doamnă Eva Grosz!

  • klein ivan commented on January 25, 2024 Reply

    Citind m-a cuprins groaza dar și admirația pentru fetița de 7 ani . K.I.

    • Elena Stoican commented on January 25, 2024 Reply

      Hei, e și aici ceva de comentat! Dacă, urmare a unui eventual malpraxis, mi se scotea atunci apendicele, nu mai ajungeam în criză acută de apendicită (18 ani) la UPU “Brâncovenesc”! Întortocheate sunt căile Domnului! Mulțumesc pentru comentariu, domnule Klein Ivan!

  • Tiberiu Ezri commented on January 25, 2024 Reply

    Un articol foarte realist, important și actual. Astăzi, protocolul de rutină înainte de orice operație este procedeul numit Surgical Checklist prin care toți care participă la operație, împreună cu bolnavul, înainte ca acesta să fie anesteziat, trec în revistă numele procedurii, în ce parte a corpului se va efectua și multe alte detalii, printre altele alergiile de care suferă pacientul. Acest protocol a redus în mod simțitor greșelile “umane” ale doctorilor și asistentelor.

    • Veronica Rozenberg commented on January 25, 2024 Reply

      Si totusi, trebuie sa mentionez ca este impresionanta situatia descrisa, privind realizarea procedurilor medicale in Romania anilor ’60-’70 banuiesc, si nu trebuie uitat ca existau atunci in Romania, doctori renumiti si foarte buni.

      • Elena Stoican commented on January 25, 2024 Reply

        Veronica, sunt anii 50′. E vorba de Spitalul CFR2, de la Piața Presei Libere din București. Tatăl meu lucra la Atelierele “Grivița Roșie”. Atunci, mai mult ca sigur, nu existau protocoale riguroase ca acum. Pe mine m-a marcat acest eveniment. Doctorul i-a spus mamei că pe la 14 ani va trebui, probabil, să mai fac o intervenție, dacă piciorul îmi va crește semnificativ. Eram convinsă că va trebui să trec din nou prin experiența aceea. Norocul meu a fost că, rămânând cu o măsură mică la picior, nu a mai crescut “montul”, după cum am precizat în text.

    • Elena Stoican commented on January 25, 2024 Reply

      Am avut de curând “ocazia” să văd procedurile de acum (Spitalul “Ponderas”). Situațiile nu suportă comparație. Mulțumesc pentru comentariul dumneavoastră atât de profesionist descris, domnule Tiberiu Ezri!

      • Tiberiu Ezri commented on January 26, 2024 Reply

        Cu plăcere!

  • Elena Stoican commented on January 25, 2024 Reply

    Veronica, mulțumesc pentru tot ce ai scris, dar sunt departe de a atinge multiplele tale calități în ale scrisului dovedite până acum. La mine, mediul pestriț în care am trăit mi-a lăsat multe amintiri. De fapt, el e autorul “moral” al textelor mele.

    • Hava Oren commented on January 25, 2024 Reply

      Tocmai „mediul pestriț” în care am trăit ne creează propria personalitate, ne face pe fiecare dintre noi un unicat – și numai așa are rost să scriem.

  • Veronica Rozenberg commented on January 25, 2024 Reply

    E ora 1 a.m. Am citit cu sufletul la gura povestirea-confesiune pe care ai impartasit o cu baabelenii, in a carei colectivitate ai venit nu de multa vreme. Mi se pare neobisnuita pertinenta amintirii a momentelor prin care ai trecut in copilarie. Sunt pe de o parte ingrozita de ce ar fi putut sa ti se intample, daca o calitate pe care ai avut o nu ti ar fi venit in ajutor, iar in acelasi timp, impresionata de corectitudinea si empatia doctorului care si a dat seama la timp de pericolul care era aproape.
    Daca stau si ma gandesc mai mult, imi dau insa seama ca aceasta calitate pe care probabil ai capatat o la nastere, un spirit de observatie de o acuitate speciala, la care s a adaugat o data cu adaosul anilor, empatia fata de cei din jur, innobileaza de fiecare data cans scrii, darul tau de povestitor.

    Experienta medicala pe care din fericire ai trecut o cu bine, a adus si sugestia gandului ca nu poti separa ceea ce este unit fara a lasa urme dureroase. Oriunde in lumea vietuitoarelor.
    Si nu in cele din urma, chapeau pentru sinceritate 🤗

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *