De când am trecut perioada Coronei, dorinţa mea de a călători a scăzut considerabil. Practic, au rămas foarte puţine locuri în care încă mi-aş dori să mă aflu, pentru care aş putea să-mi închipui că aş face efortul de a le vizita. Mă voi referi la articolul Havei Oren, de curând publicat în Revista Baabel (https://baabel.ro/2024/01/parisul-revizitat/) articol în care se face referire şi la un comentariu scris de mine.
Aş începe prin a spune, că în acest moment mi-ar fi oarecum teamă să călătoresc, o teamă provocată nu numai de catastrofa abătută asupra Israelului la 7 octombrie 2023, dată pe care istoria nu o va mai şterge niciodată din fluxul de evenimente tragice pe care evreii le asociază în general datei de 9 a lunii Av. De-acum se va adăuga încă o dată, cea de 22 a lunii Tishrei, o altă zi neînchipuit de tristă pentru orice evreu, oriunde s-ar găsi.
Şi totuşi, mă gândesc, câteodată, că unul dintre foarte puţinele locuri pe care aş dori să le revăd este chiar PARISUL.
O să încerc să explic ce este semnificaţia unui oraş pentru cine trăieste sau îl viziteaza. Fiecare oraş prin care am trecut a rămas, pentru mine, cu o semnificaţie. Acest aspect am incercat sa-l exemplific nu o dată în amintirile scrise referitoare la Bucureşti, publicate în cartea mea de povestiri şi impresii de călătorie EPPUR SI MUOVE… şi totuşi continuă.
Pentru mine, un oraş este un conglomerat de evenimente, temporale, spaţiale, sentimentale, pe care l-aş putea compara cu un râu, o apă care curge, de la deal – originea sa, către vale – finalul, aşa cum se scurge viața. Atunci când locuieşti într-un oraş, aceste evenimente pot fi gândite ca niște puncte fixe (sau geamanduri fixate pe un râu), pe care le conștientizează doar cei care le ating în drumul lor. Se produce atunci interiorizarea lor, şi astfel, mergând mai departe, apare şansa – pentru cei care le-au interiorizat atunci când le-au trăit – să se poată întoarce la ele, pentru o vreme scurtă, retrăindu-le. În anul 2005, plimbându-mă cu prietena mea Irina z”l din Frankfurt, am încercat să-i evoc acele puncte fixe, mai vesele sau mai triste, mai concrete sau mai abstracte, pe care cursul fluctuant al vieţii mele la Haifa, din 1976 şi până în 2006, le interiorizase. Deci aș spune că reuniunea acestor puncte, atunci când au fost conştientizate la timpul lor, este semnificaţia pe care o are pentru mine oraşul şi odată cu el viaţa cuprinsă în el.
Dar mai există o categorie, cea a locurilor care primesc însemnătate fără să fi trăit acolo decât temporar, ca turist, vizitator, locuitor pentru o scurtă perioadă. Este semnificatia orașului prin mijlocirea cuiva drag, astfel oglindindu-se asupra vieții tale.
Parisul este pentru mine un asemenea loc, oraşul în care se vorbeşte prima limbă, diferită de limba maternă, pe care am cunoscut-o, vorbit-o, ascultat-o, citit-o, scris-o într-o măsură limitată ce-i drept şi care mi-a dat acces către o altă lume, prin cultura pe care am absorbit-o copil fiind, mai întâi de la Dra Stănescu, ca adolescentă, de la Silvia Herscovici, mai târziu de la Ileana Cantuniari. Fiecare dintre aceste persoane au exercitat asupra mea o anumită influenţă, un farmec aparte, dăruindu-mi o stare de spirit deosebită, prin care am respirat Parisul, Franţa, de la o vârstă tânără. Ori de câte ori trec pe străzile Bucureștiului, mi se deschide inima către amintirea acestor doamne şi de aceea străzile Parisului poartă urma fiecareia dintre ele: de la prăjitura numita „galette des Rois”, cea care ascunde „un sou, oferită cu prilejul sărbătorii de Bobotează (Epifanie) de Dra Stănescu, la tiradele eroilor lui Corneille şi Racine, citite cu Silvia, sau la încercarea mai târzie de a prinde din zbor modernitatea, alături de Ileana Catană. Ori de câte ori am trecut prin Paris, amintirea şi parte a „geamandurilor” vieţii mele m-au copleşit. Faptul că vedeam în jurul meu oameni „coloraţi”, diferiţi, nu reprezenta pentru mine decât percepţia globalizării acestei lumi, pe care maturitatea trebuia să mă facă s-o înţeleg – ca turist nu ai contact direct cu aceşti oameni, rămâi în lumea viselor şi a realităţilor, care pentru aceia care şi-au creat puncte fixe pe parcursul vieţii, sunt mult mai importante decât aşa-zisa – căci niciodată nu am simţit-o – „aglomeraţie”, „forfotă”, varietate umană.
M-am adresat câtorva parizieni ca să aud o părere locală, am primit o parte din răspunsuri şi voi cita mai jos câteva rânduri.
Din cuvintele prietenei mele locuitoare de multe zeci de ani la Paris:
Nu zic că e foarte curat peste tot, dar exagerările nici ele nu merg. Poți să nu apreciezi un loc cosmopolit, dar atunci stai acasă numai între ai tăi. Înțeleg acest lucru, dar poziția „Nu sunt rasist, însă sunt prea mulţi negri sau arabi”, pe care o adopți fără a cunoaște … Da, Parisul e un oraș multicultural.
Sigur că în momentul de faţă sunt și islamiști care vor să transporte problemele de la voi aici și care sunt „dangereux”, sigur că prea mulţi turiști implică cozi sau necesitatea de a rezerva, dacă vrei să vezi o expoziție, dar asta e „la rançon de la gloire” și într-un fel îmi pare bine să văd că majoritatea oamenilor nu au vederi așa înguste.”
Parisul, pe care l-am vizitat de patru ori în contexte diferite, a fost întruchiparea acelor lumi alambicate, prin care mă desprindeam de prezentul anilor copilăriei, strecurându-mă printre clădiri maiestuoase, poveşti citite, culori şi nuanţe ale atâtor tablouri, sunetele unei muzici diafane, dar și vocile în surdină ale „chansonnetistilor”, respirând din ceea ce poate fi perceput cu simţurile, dar şi cu sufletul. Cu timpul însă, Parisul de la prima mea vizită, a devenit şi întâlnirea cu oameni diverşi, pe care „râul lor curgător” i-a dus acolo de la Bucureşti sau din alte părţi, relocându-i în Oraşul luminilor.
Prima mea vizită la Paris (1976) a fost o incursiune în lumea prietenilor încă în viaţă ai tatălui meu, pe unii i-am întâlnit, alţii au lipsit de la apel, ca de exemplu, fratele lui Mihail Sebastian, Andrei Beno Sebastian, sau doctorul Nemeth, o a doua vizită a fost o vizită cu familia prin Franţa – Parisul fiind un loc de excelenţă pentru copiii mei, vizitatori entuziaşti ai lui Euro-Disney şi ai Muzeului tehnic de la Porte de la Villete, unul dintre cele mai bogate muzee tehnice din Europa,[1] sau urmărirea formelor arhitectonice recomandate în ghidul Michelin, și observate pe structura modernelor clădiri impozante din cartierul La Défense.
La a treia vizită (sfârşitul anilor ’90), locuind în Montmartre, am avut alte momente speciale, dar şi atracţii, din care, cele mai importante, întâlnirea la casa din Paris a prietenei părinţilor mei Charlotta Gruia (Şari), fostă luptătoare în Maquis,[2], una dintre puţinele persoane aparţinând unei nomenclaturi, aş zice secundare, din România anilor ’60 -‘70, care a încercat s-o ajute pe mama în timp ce tatăl meu era în închisoare, la Malmaison sau la Aiud. Casa lui Şari se afla lângă cafeneaua din colț zugrăvită de Utrillo (mai jos). Cu ocazia aceleiaşi vizite am văzut unele dintre cele mai frumoase muzee de artă ale Parisului şi nu mă refer la cele arhicunoscute, ci la Musée Jacquemart André, [3] Musée Nissim de Camondo [4] sau la Marmottan.[5]
O a patra vizită (2011) în fugă de la Bucureşti, numai pentru două-trei zile, a fost destinată lui Charles Aznavour, în recital la Olympia. Ce desfătare![6] Am profitat de timpul rămas ca să flanez pe străzile din apropiere, printre alte gânduri şi lucruri, vizitând desigur magazinul de cărţi şi discuri FNAC. Dar am mai avut încă o trecere prin Paris în drum spre Riviera franceză, în anul 2017, atunci când la un „dejeuner” la braseria Mollard [7] proiectată in stilul Art Nouveau m-am întâlnit cu inginerul și scriitorul [8] Ionel Silberman, originar din Ploiesti, unchiul Irinei mele.
Aş putea răspunde la multe dintre afirmaţiile în nuanețe de gri ale articolului pe care l-a scris Hava Oren, lăsând impresia de glorificare a hotărârii sale de a nu călca prin acest oraş „urât mirositor”, „aglomerat”, în care poţi fi tâlhărit, agasat, terorizat. Aş putea să umplu câteva pagini privind „catastrofele” pe care locuitorii oricărui oraș le încearcă, mai devreme sau mai târziu, nu în Singapore, şi cu siguranţă nu în Arabia Saudită – acolo i s-ar fi tăiat mâna sau urechea, dacă ar fi fost prins.
Nu de mult mi-a fost spartă maşina (o maşină veche din 2011), lăsată într-o parcare de lângă gară din Haifa, fusese spart geamul pentru a fi furat alternatorul. Dar acesta nu e unicul exemplu, de zeci de ani am auzit poveşti despre furturi în Italia, în Spania, şi unde nu?
Rămâne problema islamului invadator, aceasta este o problemă europeană serioasă, într-adevăr. Nu cred că societatea se poate confrunta uşor cu această chestiune. Dacă îi dai cuiva un deget te poţi trezi că îţi va lua întreaga mână, adaptat la prezent, poate că îţi ia tot avutul, îţi inversează cultura, distruge economia, şi poate pune stăpânire pe fundamentele existente în ţara gazdă.
În articol, Hava Oren scrie:
“Din contră, îi stimez pe oamenii care s-au integrat și au devenit cetățeni productivi în noua lor patrie, oameni ca vechiul nostru prieten Dr. Mohsen Banaie din Iran, care este medic în Germania“…
Aceste rânduri îmi amintesc despre ceea ce spuneau unii, că şi cei mai mari antisemiţi aveau prieteni evrei cu care erau în relaţii foarte bune.
Dar cu o floare nu se face primăvară, aşa cum un singur exemplu nu este reprezentativ, nici măcar două. Exista oameni diferiți cu diverse opinii şi diverse rezultate – există un anumit procent dintre musulmanii actuali ce stau pe spinarea serviciilor sociale. Unii dintre ultra-religioșii israelieni nu stau şi ei la fel? Eu sper că statele, guvernele vor găsi o cale de a-şi păstra identitatea naţională. Într-adevăr, nimic nu este o certitudine, astăzi mai puţin ca oricând.
Ca o concluzie a celor de mai sus, cred că totul se află în ochii privitorului, si aş mai avea o recomandare pentru o călătorie minunată prin Paris, şi ea virtuală, vizionarea filmului „Une belle course”, sau „Driving Madeleine”.
Deşi filmul este nespus de trist, te conduce cu graţie şi bunăvoinţă, cu melancolie şi îndrăzneală, ca o barcă plutitoare pe râul vietii, trecând printre nenumăratele „geamanduri” care au marcat una după alta viaţa lui Madeleine Keller.[9]. Veți vedea acolo cât de multe au fost acele „geamanduri”. Şi desigur că oricând le puteţi căuta pe ale voastre !
Veronica Rozenberg
[1] https://www.cite-sciences.fr/fr/accueil
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Maquis_(World_War_II)
[3] https://www.musee-jacquemart-andre.com/en
[4] https://madparis.fr/Musee-Nissim-de-Camondo-742
[5] https://www.marmottan.fr/en/
[6] https://www.youtube.com/watch?v=VGkpU4u9Ghc
[7] Mollard, 115 rue Saint Lazare Paris metro: Station Saint-Lazare, http://www.mollard.fr/?lang=en
[8]https://www.amazon.fr/LAscenseur-P%C3%A9n%C3%A9lope-Ionel-Silberman/dp/2915685258
[9] https://www.imdb.com/video/vi1657914649/?playlistId=tt14586118&ref_=tt_pr_ov_vi
https://www.imdb.com/title/tt14586118/mediaviewer/rm2242916353/
https://www.imdb.com/title/tt14586118/mediaviewer/rm1601257985/
https://www.imdb.com/title/tt14586118/mediaviewer/rm1047609857/
https://www.imdb.com/title/tt14586118/mediaviewer/rm3799007745/
43 Comments
Cu interventia fericita a lui Lenus Elena Stoican am reusit sa o regasesc pe a treia mea profesoara de franceza, dna Ileana Cantuniari, o reputata traducatoare din limba franceza in ultimii zeci de ani.
Am reluat o legatura emotionanta prin schimbarea de cateva mesaje de email dupa aproape jumatate de secol.
Numele sau era amintit gresit in articol, unde mentionasem in loc de Cantuniari, Catana.
Acum in aceasta seara, astrii par sa se fi aliniat.
Veronica, ai făcut un corolar de suflet acestui articol atât de interesant. Faptul că o persoană precizată de tine în text ajunge să citească și să fie încântată de ce scrii este de domeniul miracolului. Acest lucru mă face să înțeleg cât de important este să ne descărcăm sufletul prin scris. Dăm ocazia să aducem bucurie multor oameni, fie și fără să fi avut asta ca țintă. Este și unul din motivele pentru care m-am hotărât să scriu și eu ce simt. Și mie îmi plac întoarcerile în timp. Mă bucur pentru bucuria ta.
M-am delectat cu articolul tău,Veronica,si am apreciat diversele reactii ale cititorilor.Eu,deși prof. de franceza si amorezata de limbă,de muzica franceză, de teatru si poezie, cunosc prea utin Parisul,prin care am trecut de vreo 5-6 ori in viață si ultima data a fost in…2001.Parisul are un farmec etern.Eu imi cânt adesea zecile de cântece pe care le stiu pe de rost si multe din ele am reusit sa le picur in mintea si in inimile elevilor mei.Pe Aznavour si pe Montand i-am admirat in carne si oase …Pe Montand când eram mica la Bucuresti.Pe micul Marele Charles in Israel in trecutul indepartat, dar si in ultimele lui spectacole in Israel.Imi lipseste mult!Vive la belle langue française et vive Paris!
Draga Adina,
Trecuse timpul articolului meu si uite ca tu i ai dat din nou viata.
Ce putea fi mai magulitor decat vorbele unei “indragostite” de Paris, prin limba, profesie, pasiune si creatie.
Si pentru ca noi nu vrem sa ne despartim nici de Parisul “nostru”, acela pe care l am respirat candva, permitandu-ne, poate in mod nedrept, sa mai traim cateva clipe in trecut, iti dedic cateva randuri de la Bucuresti, care imi vin instantaneu in minte:
Le ciel est par dessus le toit
Si bleu, si calme
Un arbre par dessus le toit
Berce sa palme.
La cloche, dans le ciel qu on voit
Doucement tinte
Un oiseau dans l’arbre qu on voit
Chante sa plainte.
Mon Dieu, mon Dieu la vie est la
Simple et tranquille….
Paul Verlaine
Mi-a plàcut acest text despre orașul de pe Sena, cu dinamismul pe care îl transmite, mai puternic decât inevitabila nostalgie.Mi s-a părut că găsesc printre rânduri un răspuns la o întrebare care mă preocupa cu mulți ani în urmă.
Într-o carte din colecția „În jurul lumii” am dat de un paradox: se vorbea de locuitori dintr-o suburbie pariziană – une banlieue – care își trăiau viața fără a fi văzut Luvrul sau Arcul de Triumf. Cum se poate asta? Oare in cartierul / fosta comună suburbană Militari se afla cineva care sa nu fi trecut pe lânga Ateneul Român? Macar o dată?
Yves Montand avea un leac pentru naivitatea mea. Era strungar într-o intreprindere a celui pe care Louis Renault îl numea „ce petit juif”, adică Citroën, iar după serviciu hoinărea cu nesaț pe străzile Parisului:
J’aime flâner sur les grands boulevards
Y a tant de choses, tant de choses à voir.
Același imigrant din Italia, Ivo Livi, se întorcea in camera lui, se uita la un petec de cer și asculta de departe vuietul, tumultul marilor bulevarde.
Aceeași mobilitate o animă pe autoarea însemnărilor, care m-a ajutat să-l văd pe Montand,cu „cazierul” lui de imigrant și poate de locuitor dintr-o banlieue, intr-o nouă lumină, fervent cuceritor al centrului unui mare oraș.
Thomas, un comentariu minunat, pentru că acum este şi finalul timpului în care articolul mai atrage atenţia, tu ai pus cireaşa pe “tort”. Îţi mulţumesc pentru evocare.
Nu cunoşteam detaliile biografice ale lui Yves Montând, într-adevăr o epopee!!
Însă referitor la ceea ce tu numeşti paradox, să ştii că paradox este doar pentru anumiţi oameni. Şi nu am nici o îndoială că aşa cum unii locuitori din suburbiile Parisului e foarte de înţeles că nu au fost, sau nici nu ştiu despre Luvru, aşa nici unii locuitori din “Militari” ca nume generic, nu ştiu sau n-au văzut Ateneul (poate Bucureştiul fiind cu mult mai mic, l-au văzut cel puţin pe dinafară; -)).
Cu mulţi ani în urmă mergând prin New York (1990), cred că pe 8’th Avenue, mă grăbeam să ajung la Carneggie Hall şi am întrebat nişte trecători, cu certitudinea că toată lumea de acolo ştie despre ce vorbesc, unde se află sala. S-au uitat curios la mine, pentru că nu aveau idee de acest loc. Sala se află însă (am verificat acum) pe 7’th Avenue şi am reuşit să ajung la destinaţie, dar din anumite motive, nu am ajuns să intru înăuntru ca să văd vreun spectacol.
Si iată încă o opinie: am primit de curând de la o prietenă, ea însăși cititoare a baabelului, câteva rânduri în legătură cu Parisul.
Deoarece prietena mea preferă anonimatul mi-a permis să public cele pe care mi le-a trimis:
========================================
“Am citit acum cu multă plăcere articolul tău.
Am aflat de la o prietenă care locuieşte în apropierea Parisului ca în ziua de astăzi oraşul este
diferit ca aparenţă a străzii, a populaţiei pe care o întâlneşti şi poate chiar a miresmelor, de cel care
a fost la ultima mea vizită, acum 5, sau mai mulţi ani.
Dar eu am vizitat Parisul de nenumărate ori, eu şi soţul meu trăind în Germania, relativ aproape.
l-am vizitat chiar de când am fost studenţi.
Dupa Bucuresti, orasul pe care îl iubesc cel mai mult și de care mi-este cel mai dor ( imi este dor și de mine, care am trăit acolo, primii 20 de ani ai vieţii), urmeaza Parisul.
Paris este orașul în care mă plimb în gând și câteodată când nu pot dormi, mă plimb pe hartă, pe bulevarde, sau caut străzi, locuri, cafenele, amintiri.
Parisul e orașul pe care îl cunosc din toate direcțiile, îi recunosc străzile, bulevardele, toate locurile prin care am trecut fizic, în mod concret,
cu ajutorul ghidului Michelin în mână: locuri ca de exemplu cafe Flore, acolo unde am încercat “să-i întâlnesc” pe Sartre și pe Simone de Beauvoir sau
am umblat pe urmele lui Camondo (despre a cărui istorie am citit cartea lui Pierre Assouline), sau să beau o cafea amintindu-mi de Edouard André şi soţia sa Nélie Jacquemart,
cuplul colecţionar creator al muzeului cu acelaşi nume. Mai doresc să mă plimb din nou pe
Rue Mouftard sau, mai sunt atât de alte multe locuri care fac parte din istoria noastră.
Dar nu e doar aceasta, pentru că Parisul a fost pentru mine şi un prilej de a veni în contact direct cu o minunată cultură, o viaţă plină de evenimente, faţă de care am avut mereu interes, am dorit să citesc, tot ce apărea nou, să cunosc.
Călătorind atât de des la Paris, mi-am permis să “comunic “ani de zile cu fie cu Jean Daniel Bensaid sau cu Françoise Giroud și am “conversat” cu Pivot, fie… prin l’Express fie prin Le Nouvel Observateur
Iar acum când, din multe motive parcă doresc din ce în ce mai puțin să călătoresc, totuşi mi-aş dori, să flanez din nou pe bulevardele Parisului.”
===================================
Numele celor doi scriitori de limbă franceză, maghrebieni evrei îmi sunt noi. Este vorba de Pierre Assouline născut în Maroc, la Casablanca, în anul 1953, iar Jean Daniel Bensaid în Algeria, la Blida (la sud-vest de Alger). A trăit între 1920 -2020 şi a fost întemeietorul revistei Le Nouvel Observateur.
Veronica – Sugestia de a vizita Paris în timpul Olimpiadei e făcută cu cele mai bune intenții pentru cei care au deja imaginea unui Paris curat,civilizat.
Mi- a placut in mod deosebit comparatia intre orasul in care traiesti, sau il iubesti , cu rīul Vietii, ce curge de la deal la vale, in care unele evenimente personale devin Puncte fixe, ca niste geamanturi. Le interiorizezi, fac parte din tine, si doar apoi te apropii din nou, revezi, analizezi insemnatatea Geamanturii, suportul ei in continuarea vietii.
Si un oras strain iti poate deveni punct de sprijin prin istorie, spiritualitate si insemnatate, asa cum Yerusalimul este pentru d- l Sever Voinescu, sau Parisul, pentru tine si pentru mine. Si pentru multi altii.
Vizitele mele la Paris au fost egoiste, nu m- au interesat decīt trairile
si amintirile mele literare, faptul ca parcurgeam aceleasi strazi cu contemporanii lui Balzac, Alexandre Dumas sau Zola, ca peisajele de pe Seina sau in Mormatre au fost imortalizate de Van Gogh.
Nu am dat atentie nici numarului mare de turisti, nici caniculei, nici parizienilor din toate colturile lunii. nici ingrijirii orasului. Trebuia sa sorb 2000 de ani viata frantuzeasca reflectata in fiecare piatra a monumentalului oras, pentru mult timp, poate si acum, capitala culturala a lumii.
Inteleg, Veronica faptul ca Parisul a fost in tinerete pentru tine fereastra deschisa spre Universul nostru pămīntean, prin limba, intelegere, cultura, comunicare.
Apoi m- am lamurit ca viata la Paris, in Franta in general nu e usoara, admiterea la medicina dureaza pînăla 2 ani si e f stricta. Sau, pentru a obtine un post de predare in invațamînt, concurezi pe un numar limitat de locuri. Si nu poti sa interiorizezi geamantura ca punct fix, ca intr- o teorema matematica.
Te inteleg si pe tine, si pe d- na Hava Oren.
Tu vezi Parisul cu ochi de indragostit, si nu poti fi dezamagita niciodata, d- na Hava e obiectiva.
Ca si Micul Prinț, ai reuşit ” sa imblînzesti” Parisul . Genial dar
şi dureros totusi, in opinia Micului Prinț.
Marica, mulţumesc pentru investiţia “uriaşă” în a comenta articolul, aducând contribuţii importante, dintre care nu pot spune că le-am perceput chiar pe toate.
Nu ştiam cine e Sever Voinescu: -(, am văzut acum că este editorul şef al revistei Dilema Veche, nu mi-e clar ce legătură are cu articolul !! Poate că a studiat la Paris 😉
D-na Hava Oren nu poate fi obiectivă, prin a nu vedea Parisul, impresia sa este realizată doar proiecţia impresiilor unor oameni străini. Nici nu aş spune că văd Parisul cu ochi de îndrăgostit, ci cu ochi de om care adună picăturile şi geamandurile care i-au făcut parte din viaţă. Geamandurile, metafora pe care o folosesc se referă strict la ceea ce este o geamandură, prinsă de fundul acelui “rău al vieţii”. Mulţi dintre oameni nici nu îndrăznesc să ajungă la geamanduri, alţii nici nu le observa, dar atunci când te apropii de ele, poti rămâne “fixat” în experienţe proprii ale trecutului, pe ele le-am comparat cu geamandurile: -)
Pentru a clarifica chestiunea cu “îmblânzirea”, tocmai am găsit acum minunatul text din Micul Prinţ, un text care acum aproape două decenii în urmă îndulcea începuturile corespondenţei mele cu Irina de la Frankfurt.
Le Petit Prince, apprivoiser au chapitre XXI
(…) Qu\’est-ce que signifie ” Apprivoiser ” ?
– Tu n\’es pas d\’ici, dit le renard, que cherches-tu ?
– Je cherche les hommes, dit le petit prince. Qu\’est-ce que signifie “apprivoiser” ?
– Les hommes, dit le renard, ils ont des fusils et ils chassent. C\’est bien gênant ! Ils élèvent aussi des poules. C\’est leur seul intérêt. Tu cherches des poules ?
– Non, dit le petit prince. Je cherche des amis. Qu\’est-ce que signifie “apprivoiser” ?
– C\’est une chose trop oubliée. Ça signifie : ” Créer des liens ”
– Créer des liens ?
– Bien sûr, dit le renard. Tu n\’es encore pour moi qu\’un petit garçon tout semblable à cent mille petits garçons. Et je n\’ai pas besoin de toi. Et tu n\’as pas besoin de moi non plus. Je ne suis pour toi qu\’un renard semblable à cent mille renards. Mais, si tu m\’apprivoises, nous aurons besoin l\’un de l\’autre. Tu seras pour moi unique au monde. Je serai pour toi unique au monde… (…)
Adieu dit le renard. Voici mon secret. Il est très simple : On ne voit bien qu\’avec le coeur. L\’essentiel est invisible pour les yeux.
– L\’essentiel est invisible pour les yeux, répéta le petit prince, afin de se souvenir.
– C\’est le temps que tu as perdu pour ta rose qui fait ta rose si importante Les hommes ont oublié cette vérité, mais tu ne dois pas l\’oublier.
Si pentru cine e mai putin prieten cu limba franceza (de ex. Ivan 🙂 am gasit un alt text, nu cel echivalent.
“Please-tame me!’ he said.
‘I want to, very much,’ the little prince replied. ‘But I have not much time. I have friends to discover, and a great many things to understand.’
‘One only understands the things that one tames,’ said the fox. ‘Men have no more time to understand anything. They buy things all ready made at the shops. But there is no shop anywhere where one can buy friendship, and so men have no friends any more. If you want a friend, tame me.’
‘What must I do, to tame you?’ asked the little prince.
‘You must be very patient,’ replied the fox. ‘First you will sit down at a little distance from me-like that-in the grass. I shall look at you out of the corner of my eye, and you will say nothing. Words are the source of misunderstandings. But you will sit a little closer to me, every day…”
Deci pare-se ca Micul Prinţ a fost cel îmblânzit 🙂 🙂
Veronica – “Si pentru cine e mai putin prieten cu limba franceza (de ex. Ivan 🙂 am gasit un alt text, nu cel echivalent.”- MULȚUMESC . Școala m-a împrietenit cu rusa,germana,latina.
Cu plăcere: -) cred că dialogul nostru a devenit cam exagerat în spaţiul public.
Dna Lewin, Subscriu la afirmația dvs. – “Tu vezi Parisul cu ochi de indragostit, si nu poti fi dezamagita niciodata, d- na Hava e obiectiva”.- Deși n-am fost nici-odată la Paris îmi permit să completez ideea ( v. comentariul meu la comentariul Veronicii ) , menționînd că am călătorit foarte mult cu degetul pe hartă , ajutat de cărți/filme/timbre. K.I.
Una dintre cele câteva definiţii ale adjectivului OBIECTIV:
2. Care are însușirea de a reda realitatea în chip nefalsificat, detașat de impresii subiective; nepărtinitor, imparțial; obiectivist (2)
Cum poţi fi obiectiv atunci când nu cunoşti “REALITATEA” pe care o redai, decât prin tranzitivitate?
Veronica – “Cum poţi fi obiectiv atunci când nu cunoşti “REALITATEA” pe care o redai, decât prin tranzitivitate?”- Cuvîntul obiectiv, poate nu cel mai bine ales de dna. Lewin să-l lăsăm deoparte. În viață ești obligat deseori să cunoști realitatea prin tranzitivitate. Ca ex. mă folosesc de Covid. Realitatea acceptată de mine a venit prin tranzitivitate de la soția mea , care a știut de la ce oameni cu halat alb sau fără s-o preia tot prin tranzitivitate.
Tu şi COVID aţi devenit o entitate; nu te mai poţi despărţi de ea şi cu părere de rău, trebuie să observ că entitatea COVID a devenit chiar obsesivă. Îţi dădusem nişte linkuri care publică numărul oamenilor care au fost bolnavi în diferite locuri din lume şi repartizat pe ţări.
PRIMELE orașe văzute în VEST AU FOST VIENA ȘI PARISUL, IAR PARISUL ARE O AUREOLĂ ISTORICĂ pentru spectatorul subiectiv. M-AȘ REFERI LA CĂRȚILE CARE SE VINDEAU PE MALUL SENEI, LA PODURILE SENEI, LA LOUVRE și multe altele. SE POATE SCRIE O CARTE DESPRE ACEST ORAȘ MINUNAT, mă opresc. MULȚUMESC pentru evocare.
Frumos ai scris dle Boris Mehr, mulţumesc şi eu !!
Am citit articolul tău cu sufletul deschis, dar am ieșit strivită de propria-mi ignoranță. Veronica, te rog să mă crezi! Ești mult deasupra nivelului meu de cunoaștere a tuturor motivelor pentru care Parisul e atât de căutat, ca să spun ceva aplicat la conținutul textului. Și da, mărturisesc că am revenit asupra unor calificative nedrepte pe care le-am atribuit Parisului, poate și pentru că în scurta și singura mea vizită din 2008 n-am știut ce să văd mai întâi. Am avut cu mine o pereche de ochi care n-a văzut aproape nimic din ce trebuia. În vizita mea am fost ca hoțul care intră la întâmplare și ia ce-i vine la îndemână pentru că nu știe codul seifului cu valori. De fapt, doar locurile care nu au nimic de spus nu declanșează controverse între judecățile de valoare ale vizitatorilor. Felicitări!
Dragă mea Lenuş, am citit cu atenţie confesiunea ta sinceră, crede-mă că tot aşa de sincer îţi spun că ai exagerat, atât în privinţa mea, cât şi în privinţa autopercepţiei tale. Lucruri care au fost atunci de mult în privinţa ambelor, s-au schimbat cu timpul şi privindu-le din perspectiva vremii, par – cred eu – altfel decât s-au întâmplat. Mulţumesc, dar gândeşte-te dacă nu am puţintică dreptate 🙂 !
Doamna Elena Stoican, dupa citirea unui asemenea articol admirativ despre Paris, veti mai putea vizita odata orasul si-l veti vedea prin prisma dvs proprie.
Pentru mine, Parisul reprezinta si punctul de plecare al crearii Romāniei moderne; locul unde Nicolae Bălcescu a smuls o bucata din steagul Revolutiei franceze de la 1848, unde Al I Cuza, V. Alecsandri, M Kogalniceanu, Alecu Russo si altii s-au format, unde pictorul David Rosenthal, autorul celebrei ” România revolutionara” a studiat.
Articol scris cu talent dar cred că era de preferat să se rezume strict la ceeace “se află în ochii privitorului”.
Aşa cum “denigrarea” unui oraş este o chestiune personală, şi semnificaţia unui oraş este tot o chestiune personală. Fiecare are un punct de vedere, dar atunci când este generalizat, vine în contradicţie cu puncte de vedere ale altora.
Veronica – Am impresia că , comentariul meu n-a fost înțeles . Pe de altă parte s-ar putea ca la rîndul meu să nu-ți înțeleg cele scrise și să răspund “pe lîngă”. Cu două zicale bănuiesc că sîntem de acord – “Sînt prieten cu Patrocles dar mai prieten mi-e adevărul” / “Cui folosește ?” ) . La ce/cine să leg cuvîntul “denigrare”? . Filmulețul prezintă un singur aspect care i-a șocat pe autori și care cred că e real , și-l prezintă fără intenția de a defavoriza Paris vs. alt oraș .( deci e exclusă și posibilitatea unui posibil interes ). Nu e cazul să ne supărăm pe oglindă. Căutînd adevărul eu trec în revistă și comentariile negative despre un medic de ex. Apropos – Ți-am recomandat recent ceva .- https://imprimis.hillsdale.edu/lessons-from-the-great-covid-cover-up/-. Articol critic . Cînd a început pandemia , am încercat cu voce mică – nefiind medic – să atrag atenția că mi se pare că “e ceva putred în Danemarca”. Evident nu aveam nici-o intenție de a denigra ceva , eu sugerînd că refuz vaccinul …Trecutul trebuie înțeles pentru a-l evita în caz că se va repeta .
Denigrarea nu se referea la tine, iar dacă nu ai înţeles că articolul meu a fost o reacţie la cele scrise/menţionate/explicate despre Paris, atunci o afli acum de la mine. Tot ce am scris sunt fapte şi impresii care încearcă să arate că orice subiect este abordat diferit de oameni diferiţi, mai exact de privitori diferiţi. În spatele privitorului nu este un vid, ci stă propriul bagaj personal, care poate fi o “gentuţă” sau un geamandan (ca la avion 🙂 ). Asta face diferenţa referitor la orice subiect, ca şi la cel pe care, nu ştiu de ce-l aminteşti, COVIDUL. Între a acepta sau respinge ideea unei vaccinări într-o situaţie mondială în care au murit din cauza bolii milioane, nu cred că este vorba de “privitor” ci de a te încrede sau a suspecta cele spuse de cei, care în cazul respectiv aveau cu siguranţă un bagaj mai bogat. Unii oameni suspectează întotdeauna, pe oricine, este tot o consecinţă a bagajului personal acumulat în viaţă.
Fiecare îşi consideră alegerile folosind acelaşi bagaj, dar socot că cei din tagma nevaccinaţilor au fost oameni cu puţine expuneri sociale, medicale, umane. Şi în felul acesta, au încercat să-şi demonstreze teza.
Câteva date oficiale, pe care desigur ai dreptul să le suspectezi:
https://tradingeconomics.com/country-list/coronavirus-deaths
https://www.who.int/data/stories/the-true-death-toll-of-covid-19-estimating-global-excess-mortal
Veronica – continuăm cu reply la reply – Eu subscriu la părerea d.Lewin (see my reply ).- Cred că un titlu adecvat la articolul tău ar putea fi “We’ll have always have Paris ” ( film “Casablanca” ) – Rick putea să-i spună asta Ilsei, amîndoi știind că e vorba de un Paris virtual care va rămîne neschimbat pentru totdeauna pentru ei doi .- Un israelian nu-și poate permite luxul de a nu fi realist, iar a fi realist înseamnă a sesiza direcția în care se schimbă lumea, iar eu nu văd încurajatoare direcția actuală. Aceasta o spun “geamandurile” experienței mele americane ale ultimilor 15 ani . Prin prizma acestei experiențe am apreciat filmulețul celor doi romîni/articolul Havei ca fiind fără vre-o fisură care mi-ar aduce vre-o îndoială cu privire la corectitudinea celor relatate.( Pentru suflet , ți-aș recomanda o vizită la Paris vara aceasta în zilele Olimpiadei , vizită neurmată de un articol la Baabel )…Am adus vorba de Covid în mod voit. Ca și în subiectul de mai sus era cazul de auzit și o părere contrară. Mie îmi pare că recomandarea mea de mai sus deși anterioară a lor tale nu ai citit-o și asta spune mult.Q.E.D.
Ivan desigur că am văzut comentariul tău la cel al Maricăi, în schimb, tu n-ai observat răspunsul meu.
În ceea ce priveşte recomandări privitoare la titlurile articolelor mele, desigur că poţi s-o faci, şi tot la fel de sigur este că nici un titlu nu era mai potrivit decât cel pe care l-am ales, articolul vorbind exact de ce sugerează titlul, părerile tale sunt şi ele o dovadă.
De ce nu ai lua propunerea unei vizite la Paris pentru tine? Dar în nici un caz nu ţi-aş recomanda s-o faci când are loc Olimipada, căci asta ar scumpi exponenţial orice cheltuială. Ar fi păcat 😉
Felicitări pentru nostalgica scriere despre Paris.
Precum oamenii și orașele se schimbă . Pentru mine Parisul este cel al anilor de la începutul sec. XX până la cel de-al doilea război mondial.
Și chiar până în anii 70 când am avut ocazia să-l vizitez. Atunci am căutat să văd tot ce am citit în tinerețe despre acest oraș fermecător.. Și erau multe….La Vie en Rose…
Mulţumesc, Eva, şi am o întrebare:
Ce te atrage tocmai spre Parisul primei jumătăţi a secolului XX?
Faptul că toți care aveau posibilitatea, mai ales tinerii din Europa, găseau că intelectual vor fi cu adevărat împliniți dacă vor studia sau vor petrece cel puțin un timp în Paris. Parisul lui Camus, Sartre, Andre Gide, Simone de Beauvoir. Amfiteatrele vechi ale univerității Sorbonne, bibliotecile încărcate cu cărți, Toulouse Lautrec și Monmartre, Rodin în atelierul său, micile cafenele unde stăteau ore în șir la taifas artiști, scriitori, filozofi, poeți, pictori, cântăreți. Muzeul impresioniștilor. Acel farmec care aparține unui oraș și NUMAI aceluia. Cine a văzut filmul Midnight in Paris 2011 regizat de Woody Allen va ști despre ce vorbesc.
Nu cred că am văzut filmul, deşi îmi amintesc un film despre Paris regizat de Woody Allen, fără a-mi aminti titlul şi nici entuziasmată. În rest te pot înţelege o parte din ceea ce îţi încălzeşte sufletul referitor la Paris, stă în cărţi, amintiri, întâlniri virtuale din vremea în care frunzăream albume de picturi, acum le putem vedea prin intermediul mijloacelor digitale, cafenelele şi atmosfera sunt exact ceea ce face că titlul folosit de mine să aibă relevanţă, mulţumesc !
Inteleg Eva generozitatea dvs , bucuria ca in prima jumatate a secolului XX , Parisul reprezenta un ideal, o aspiratie pentru multi tineri scriitori, muzicieni, pictori, veniti mai ales din Europa . Si din America, nu uit romanul ” Sarbatoarea de neuitat” al lui Hemingway, sau pe celebrul pictor Diego Rivera..
Aceasta perioada mie imi aduce aminte si de tinerii artisti evrei ajunsi la Paris din tirgusoare ale Estului Europei sau Italia; Tineri realizati magistral: Mark Chagall, Haiim Soutine, Amedeo Modigliani, Victor Brauner, Benjamin Fondane, Pascin, si altii .
Efervescenta creatoare a Parisului altoita pe experienta dar si frustrarea a sute de ani de ghetou!
Un miracol
Un reușit articol plin de nostalgia reperelor date de amintiri și trăiri petrecute în legătură cu Parisul și lăsând în sufletul și în memoria autoarei urme pline de frumusețe!
Desigur, a fost odată ca niciodată…undeva, cândva, mulţumesc Anca !!
Felicitari autoarei pentru articol si pentru dragostea fata de Paris. Orice ar fi, Parisul e orasul luminii si al lumii. Exista un Paris pentru toate varstele. Prin tautologie, adaug ca … Parisul e Paris, desi mentionez ca fiecare oras are frumusetile sale, specificul sau.
Mulţumesc, Lucian 🙂
https://www.youtube.com/watch?v=SC06NyI6KKU
Frumos scris Veronica! Și totuși “de gustibus…”.
” Ita, de gustibus, sed etiam de animabus et experimentis”
ex google 🙂
Poate că de la Paris avem aşteptări atât de mari, încât orice schimbare în rău faţă de ceea ce am văzut, ceea ce purtăm în suflet, ne poate dezamăgi şi de aceea preferăm să evităm. De pildă, când am văzut prima oară Bucureştiul aveam 7 ani şi am fost încântată. Apoi, ani de-a rândul mi-am petrecut acolo vacanţele, îmi plăcea să călătoresc cu tramvaiul, să mă plimb pe bulevardele mari şi pe Calea Victoriei, să mă duc la operă şi la teatru, dar şi la film în cinematografele mici, din cartierele mărginaşe. De la o vreme încoace capitala României mi se pare murdară, deprimantă, mutilată de construcţii mari şi agresive, populată cu mitocani… Prefer să ajung acolo cât mai rar, dar cunosc persoane, chiar din străinătate, cărora le place Bucureştiul şi revin cu plăcere an, de an. Deci, într-adevăr: Tout este dans l’oeil du spectateur…(ou dans son coeur).
Eu sunt printre acele persoane, şi eu am văzut cum în decursul anilor de la 1994 la 2006, au dispărut câinii vagabonzi, cel puţin într-o largă zonă centrală, posibil că în cele mărginaşe mai există şi acum, dar nu precum erau pe vremuri. Apoi străzile principale nu sunt murdare şi chiar closetele publice acceptabile, staţiile de metrou, sunt schimbări în bine. Ca să nu mai vorbim de
“Les jolis boulevards” şi frumoasele grădini din diferitele locuri ale Bucureştiului.
Şi totuşi propria mea îmbătrânire, cât şi modernitatea mă lasă cu o stare de melancolie tristă.
Sigur că ai dreptate. Aprecierea frumosului este un lucru individual și bine că este așa. Fiecare are locurile sale dragi, de care îl leagă amintiri plăcute, oameni deosebiți… Depinde și de personalitatea fiecăruia, de gusturi, de experiența de viață… Aș vorbi chiar de un caz extrem: am revizitat orașul Brno după 50 de ani și reacția mea a fost cu totul alta. În tinerețe nu mi-a prea plăcut, dar cu timpul am învățat să prețuiesc ceea ce are de oferit și a doua oară m-a încântat. Am și scris despre el.
Numai că, fiind îndrăgostiți de un oraș, avem tendința să trecem cu vederea aspectele sale negative. De exemplu Barcelona îmi place atât de mult, încât nu-mi pasă că aș putea fi jefuită.
Hava, mi-a plăcut ce ai scris, pentru că aveam emoţii, iar articolul acesta a fost într-un fel buclucaş. În legătură cu a fi jefuit şi cât de mult te-ar deranja, mai jos o întâmplare reală.:
Ani de zile am mers ţinând în spate un rucsac uşor. Acolo se afla şi portofelul cu acte şi ceva bani, încercam desigur să fiu atentă, dar plimbându-mă cu o prietenă prin Frankfurt (Irina nu mai era) am simţit că cineva îmi umblă pe spate. M-am întors şi deodată îmi văd portofelul în mâna unui tânăr cu părul blond, oprit şi el în loc. Spun atunci uşor mirată, cu o voce aproape obişnuită: acesta e portofelul meu !! La care reacţia hoţului cel tânăr a venit cam aşa: “Ah, vorbiţi româneşte? Şi a întins spre mine mâna cu “obiectul delict”. De atunci nu mai pun sacoşele pe spate :-))
Eu nu am pus niciodată geanta pe spate. La Londra, un hoț mi-a golit chiar și poșeta pe care o purtam pe umăr.
Wow, la ce te-oi fi gândit atunci? Dar uneori e bine să nu ai de-a face cu cineva care tânjeşte la lucrurile tale !
Pe vremuri foloseam un fel de poutch care stătea pe dedesubtul hainelor, de mult nu l-am mai scos din sertar.