Este bine-cunoscut faptul că Israelul este perceput negativ în întreaga lume, iar oamenii s-au obișnuit cu această situație în forma sa tradițională, mai blândă. O noutate este valul vehement de ură globală împotriva Israelului, care nu s-a răspândit doar în țările și media tradițional anti-israeliene, ci a cuprins și o mare parte a presei occidentale. Aproape că nu trece o zi fără manifestații de masă pe străzile occidentale, manifestații care, deși la prima vedere își exprimă solidaritatea cu victimele palestiniene, inevitabil se transformă în ură împotriva Israelului și a evreilor.

Ar fi prea simplu să atribuim acest fenomen incompetenței evidente a reprezentanților oficiali israelieni în domeniul informațiilor. Aceștia încearcă să argumenteze cu fapte, dar faptele sunt ultimul lucru care contează în această confruntare. Mult mai eficiente sunt imaginile, în special cele care arată gradul de distrugere din Gaza și suferința civililor care fug sau caută hrană. Eforturile Israelului de a arăta suferința propriului său popor, în special a familiilor celor răpiți, sunt mult mai puțin evidente.

În trecut, manifestările anti-israeliene erau o formă voalată de antisemitism, dar acum, când antisemitismul a devenit o normă acceptată, el poate fi exprimat direct, fără a mai apela la anti-israelismul de fațadă.

Există o serie întreagă de factori care îi favorizează pe opozanții Israelului. În primul rând, protestatarii vestici au la dispoziție un aparat de dezinformare eficient și perfect coordonat. Odinioară erau adesea prezentate manipulări vizuale crude sau pur și simplu neadevăruri. Acum se prezintă mai degrabă jumătăți de adevăr, evenimente care în principiu sunt reale, dar care au fost distorsionate împotriva Israelului prin exagerare și comentarii negative. Un exemplu tipic este postul de știri din Qatar, Al Jazeera, care își pune amprenta chiar și în alegerea cuvintelor. De exemplu, întotdeauna se menționează “Cisiordania ocupată”, deși ”ocupația” este controversată. Media israeliană nu a răspuns cu termenul de “teritoriu contestat”, ci s-a resemnat în fața unei realități în care acești termeni sunt unanim acceptați. Faptul că uneori știri false sunt ulterior dezmințite (cazul clasic al atacului asupra spitalului Al Shifa) nu mai are nicio importanță.

Un alt aspect, adesea trecut cu vederea în proteste, în special în Occident, este că acestea sunt organizate de reprezentanți de încredere ai islamiștilor poziționați strategic, pentru care este ușor să recruteze mase simpatizante, în special studenți cu tendințe de stânga sau ecologiste și în mare parte neinformați, folosindu-le drept “idioți utili”. De remarcat în mod deosebit sunt cadrele universitare, plasate pe termen lung în institute de științe sociale și islamice ca niște agenți menținuți în posturile lor prin donații de miliarde de dolari din Orientul Mijlociu. Eliminarea acestora ar putea crea dificultăți financiare grave unor universități de top. În acest sens ar fi necesară o analiză profundă a influenței islamiste și dezvăluirea fluxurilor de bani.

Un alt aspect este atracția solidarizării cu grupurile oprimate (sau presupus oprimate), precum și ideea că partea percepută a fi mai puternică nu este cool. Această viziune a lumii post-coloniale se suprapune destul de ușor peste conflictul din Orientul Mijlociu, ingnorându-se faptele istorice.

Astfel, ”sărmanii palestinieni”, a căror existență este documentată doar de câteva decenii, sunt percepuți ca fiind cei oprimați, în timp ce israelienii, superiori militar, sunt văzuți ca opresori. Nimeni din mișcarea de protest nu face efortul să se întrebe de ce apărarea israeliană este atât de viguroasă, care sunt antecedentele din istoria statului Israel și, mai ales, din istoria evreilor. Terorismul arabo-palestinian nu a început în 1948, ci cu mult înainte, odată cu apariția sionismului și cu sprijinul Muftiului din Ierusalim, un prieten al lui Hitler. Cu atât mai surprinzător este consensul armonios între impulsul islamo-fascist al actorilor pro-palestinieni, pe de o parte, și comunitatea pseudo-umanitariștilor occidentali. Interesant că lipsește orice compasiune umanistă pentru victimele terorismului din Israel, ceea ce este adesea explicat ca fiind un aspect al luptei pentru eliberare.

Adesea se trece cu vederea aspectul pur cantitativ al protestelor anti-israeliene. Milioanele de imigranți musulmani din țările arabe, din Turcia și din Asia de Sud-Est, au devenit o parte semnificativă a populației din țările occidentale. Este de înțeles că ei simpatizează cu coreligionarii lor din Gaza. Chiar dacă majoritatea acestei populații nu participă la acțiuni de protest, procentul redus de activiști reprezintă totuși un număr substanțial de protestatari care se adună pe străzi. Aceștia îi atrag pe localnicii care au o atitudine critică față de civilizația în care trăiesc, iar dușmanul lor comun este Israelul, evreii și tot ce reprezintă civilizația occidentală. Astfel se formează alianțele cele mai neașteptate care, în afara urii lor față de Israel și de civilizația occidentală, nu au practic nimic în comun.

O mare parte a presei occidentale s-a deschis ideilor de stânga, trezite în ultimele decenii, nu în ultimul rând datorită predominării reprezentanților și urmașilor direcți ai mișcării de protest din anii 1960. Contraponderea, presa liberal-conservatoare, a fost treptat împinsă pe planul doi care este considerat reacționar, inuman și dominat de old white men (bătrâni albi). Niciun tânăr care vrea să pară cool nu vrea să fie asociat cu ei. Israelul liberal, tolerant cu ideile queer, este în cel mai bun caz ignorat de către occidentalii cu aceeași inclinații, dar de obicei criticat, pe de o parte pentru că este puternic și pe de altă parte, pentru că este evreu. Iudaismul militant este o anatemă, întreaga lume ar vrea să-i vadă pe evrei ca dhimmi dependenți, supuși, care să cedeze locul mișcărilor islamo-fasciste sau chiar să fie eliminați în stil nazist.

Concursul Eurovision a scos la iveală dintr-o lovitură situația bizară de pe piața globală de opinie. În timp ce oficialitățile și membrii juriilor naționale au cedat presiunii islamo-fasciste și au acordat Israelului un minim de puncte, candidata israeliană a primit al doilea cel mai mare număr de voturi din partea publicului global. Și asta nu poate însemna decât un singur lucru: opinia oficială este manipulată sau cel puțin condusă de frică, în timp ce majoritatea tăcută a publicului a recunoscut în mod clar că aici are loc o campanie toxică împotriva Israelului. Publicul nu a onorat protestele comandate care au asediat o artistă și o prezentare total apolitică. Acest vot a demascat mai degrabă o mișcare de protest organizată, finanțată și inițiată din exterior, cu scopul de a delegitima Israelul. Reacția publicului dă speranță.

Peter Biro

(versiune română a articolului a apărut în limba engleză în Times of Israel Blogs: https://blogs.timesofisrael.com/thoughts-on-israels-public-relations-disaster/ .