Ceea ce a început ca Ziua Națională a Franței s-a încheiat aproape de miezul nopții în ritm de flamenco. A fost ziua Spaniei.
Fiesta a început-o Carlos Alcaraz, câștigătorul de la Wimbledon. L-a înfrânt linear în trei seturi pe marele Nole Djokovic.
Carlos e un spaniol într-o carcasă de suedez. Nu întâmplător mama lui a fost agent de vânzări la IKEA. La cei 21 de ani ai săi, Carlos are talentul lui Ilie Năstase și stăpânirea de sine a lui Björn Borg. Pasiunea pentru tenis a primit-o de la tatăl său. Alcaraz padre a fost și el jucător de tenis, dar nu a avut talentul fiului, căci Carlos îngroapă mingile lângă fileu, în terenul adversarului, cu aceeași precizie cu care Gaudi construia catedrale. L-a scos din ritm pe Nole, până când acesta nu a mai putut face nimic altceva decât să-l aplaude la final.
Și, bineînțeles, au continuat gheparzii tineri ai lui señor Luis de la Fuente, care au jucat cel mai frumos fotbal din acest Euro. Don Luis a construit o echipă în care întregul este mai mult decât suma componentelor, pentru că majoritatea jucătorilor din acest mecanism s-au dezvoltat sub ochii lui, în echipele de juniori și de tineret. Iar odată cu ei, cu Lamine Yamal care și-a adus temele în geanta de sport – cu tot respectul pentru Cupă, el mai are de dat niște examene la liceu – cu Nico Williams de la Bilbao care aleargă pe extremă ca produsul cu același nume de la Formula 1, cu Marc Cucurella, pletosul cu figură de Sancho Panza parcă ieșit dintr-un vodevil și cu toți ceilalți, odată cu ei a crescut și don Luis de la Fuente, chiar dacă are 63 de ani.
A fost ziua Spaniei, pentru că există dreptate în fotbal și echipa Spaniei a fost mai bună, nu doar ieri, nu doar săptămâna trecută, când a învins Franța și Germania, ci pe tot parcursul acestui turneu. Ea și-a răsplătit suporterii permanenți, ca și pe cei convertiți ca mine, cu cea mai generoasă porție de fotbal neto. Nu știu unde vor fi Lamine Yamal, Nico Williams, Mikel Oyarzabal și ceilalți peste patru ani, dar știu că pe parcursul unei luni, într-o vară a anului de grație 2024, au fost cei mai buni.
George Uri Schimmerling
7 Comments
Nu mă pricep pentru că n-am răbdare să urmăresc mingea altora, dar am savurat articolul domnului Schimmerling.
Vă multumesc
Știu că sunt mulți bani în jocul de fotbal, dar duminică seara pe teren s-a văzut doar talentul, iar talentul are darul de a te face să uiți multe. Englezii își doreau cupa, dar spaniolii au meritat-o și chiar au luat-o.
Cu toții au avut asupra echipei, așa cum se spune în medicină nu un efect aditiv, adică 1+1=2, ci sinergistic, adică 1+1=3.
De mult nu am văzut o echipa cu un futball atât de spectaculos.
Cat despre Djokovic, el rămâne mai departe idolul meu în tenis.
Ce zi pentru Spania! Şi nu e de mirare pentru că atât în tenis, cât şi în fotbal e foarte tare. Şi nu de azi, de ieri. Eu am ţinut cu Anglia, pentru că, totuşi, fără ea fotbalul nu ar exista şi pentru că după finalele ratate, mai-mai că merita una câştigată. Şi mai e ceva, prima finală de fotbal pe care am văzut-o la TV a fost cea de la Mondialul din Anglia.
Am văzut şi eu finala acelui mondial din 1966, câştigată, pe nedrept cred eu, de englezi.
E posibil să nu fi meritat titlul, dar ce echipă juca ( cu Bobby Charlton, Bobby Moore, Alf Ramsey). Şi ce echipă avea Brazilia care juca un fotbal atât de elegant: Pele, Garrincha, Jairzinho.