“Libertate, egalitate, fraternitate“ erau cuvintele emblematice ale revoluționarului Robespierre. Din 1789, lozinca a fost simbolul Revoluției Franceze, care a însemnat nu numai asaltul Bastiliei din 14 iulie, ci și abolirea absolutismului despotic al monarhiei. În 11 iulie 1789, generalul Lafayette, cel care a condus armata franceză de partea americanilor în Războiul de Independență, aduce în Adunarea Națională „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, după modelul american, care va sta mai târziu la baza constituției franceze. De-a lungul secolelor, celebrele cuvinte au cunoscut diverse “versiuni”. În 1793, în teroarea care a cuprins întreaga țară, parola a degenerat în Liberté, Égalité, Fraternité ou la mort! Revoluția își ucidea eroii, Robespierre devenind victima ghilotinei. Și familia soției lui Lafayette a fost decapitată, doar soții au reușit să se salveze în ultimul moment. Dată uitării în timpul Imperiului Francez, sintagma a reapărut odată cu revoluțiile din 1848 în Europa. În secolul al XXI-lea cuvintele celebre au fost adaptate ideologic de partidele politice, socialiștilor li s-a părut discriminatorie la adresa femeii și au înlocuit Fraternité cu Solidarité (fără conotația masculină a cuvântului “frate”). La alegerile pentru Parlamentul European, partidul ecologist francez aduce o variantă și mai progresistă: Liberté, Égalité, Biodiversité. 

Așa că mi-am permis și eu să adaptez deviza democrației franceze doar pe durata Campionatului European de Fotbal, pentru că îmi doresc ca echipa Franței să devină campioană, în 14 iulie, chiar de Ziua Națională. La conferința de presă din Hamburg, starul echipei Les Bleus, Kylian Mbappé face un apel pentru participarea la vot în turul al doilea de scrutin, în speranța că s-ar mai putea schimba ceva din rezultatul final al alegerilor.“Nu putem lăsa ca puterea să ajungă în mâinile unor oameni care vor să scindeze societatea“. Este interesant că fotbaliști celebri francezi, contrar altor sportivi din Europa, care se țin departe de lumea politică, și-au exprimat clar, curajos un statut politic. Dar nu cumva apelul e tardiv? Aproape toată echipa de fotbal a Franței are jucători proveniți din familii de emigranți. Ei au reușit nu numai să-și facă un drum în viață, ci să vadă prin ferestrele apartamentelor lor luxoase Turnul Eiffel sau Place de la Concorde. Au acum o altă viziune asupra Parisului decât cea din străzile copilăriei lor din cartierele “multietnice” din nordul orașului, dar au avut tenacitatea, puterea, talentul și șansa de a găsi succesul. Oare nu cumva acești sportivi supraevaluați financiar de diverși sponsori și cluburi trăiesc acum într-o lume paralelă cu lumea copilăriei lor, depărtându-se de problemele sociale bine-cunoscute? 

J’ai deux amours, mon pays et Paris (compus în 1930) ar putea fi considerat nu numai cântecul Josephinei Baker (1906-1975), ci al milioanelor de francezi étrangers. Pentru începutul secolului XX, cariera unei fete sărace din St. Louis (SUA) în capitala Franței a fost mult mai spectaculoasă decât cea a fotbaliștilor de astăzi: ea a dansat și a cântat ca nimeni alta într-un timp marcat de falsă pudoare, demagogie și rasism, în plină ascensiune a ideologiei fasciste și naziste în Europa. Vedeta teatrelor de revistă din Paris a primit cetățenia franceză în 1937, a fost activistă a Rezistenței în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, decorată cu Crucea Războiului și Legiunea de Onoare. A fost prima femeie afro-americană care și-a găsit, simbolic, liniștea de veci în Pantheon, alături de Rousseau, Victor Hugo și Marie Curie. În fața sicriului cu pământ din Statele Unite și Franța, la festivitatea care a avut loc în 2021, Emmanuel Macron, a declarat: „Ma France, c’est Josephine!” Discursurile lui Macron sunt mereu bine scrise și regizate! Mărturisesc că mesajul din 2017 împotriva politicii lui Donald Trump m-a impresionant: „Nu uita, Domnule Trump!” El menționează că victoria americanilor în Războiul de Independență s-a realizat și cu jertfe franceze, omagiindu-l pe generalul Lafayette. Macron făcea legătura dintre spiritul celei mai vechi democrații din lume cu Revoluția Franceză și cu perioada care a pregătit cele două evenimente istorice: iluminismul.

Sapere aude (îndrăznește să gândești) a fost motto-ul iluminismului, mișcarea intelectuală și filosofică pornită în Franța de Rousseau, Descartes și Voltaire și inspirată din Renaștere, ca un răspuns la conservatorismul barocului și la dogmele religioase. Din Paris, La Ville Lumière, s-a răspândit „lumina” – cultura și educația de masă, nu ca un privilegiu al aristocrației, ci ca un drept al fiecărui cetățean. Prin conștientizarea demnității propriei persoane, spiritul libertății a cuprins toată Europa, ajungând în Anglia (Isaac Newton), Germania (Immanuel Kant) și la cărturarii școlii ardelene (Gheorghe Şincai). În 1794 au fost înființate două noi universități: École Polytechnique și École Normale Supérieure de Paris care au rămas cele mai selecte și renumite din Paris, printre absolvenți numărându-se președinți ai Franței, miniștri și laureați ai premiilor Nobel. Ultimul președinte al Franței din această clasă a intelectualității franceze a fost Jaques Chirac.

Reputația acestor școli a rămas neîntinată. Emmanuel Macron, fiul unei familii înstărite din Amiens, pedepsit la 17 ani să-și continue studiile la Paris, după iubirea scandaloasă cu profesoara de teatru, a fost respins la examenul de admitere de la École Normale Supérieure. Un alt tânăr din Amiens, Edouard Louis (n. 1992), provenit dintr-o familie de muncitori care trăia la limita subzistentei, a reușit să-și transforme radical viața, studiind sociologie la École Normale Supérieure. La numai 21 de ani a devenit un autor de mare succes, fiind declarat copilul minune al elitei intelectuale franceze. ”A trebuit să scriu cărți și să obțin recunoașterea internațională pentru a mă putea într-adevăr răzbuna pe copilărie”, declara acesta într-un interviu. În mai 2017, Louis a scris un articol în ziarul New York Times, cu ocazia alegerilor prezidențiale din Franța, Why my Father Votes for Le Pen. Pentru Louis răspunsul este destructurarea clasei muncitoare cauzată de măsurile de austeritate excesive cu impact social major în societatea franceză. Lupta politică a electoratului tradițional de stânga a devenit un „război al corpului”, epuizat fizic și psihic, al omului adus la limita unei existențe financiare și sociale demne.

Cel care declara că nu are nicio amintire fericită din copilărie și ai cărui părinți nu au putut să-i asigure decât o existența de pe o zi pe alta, scria în 2018 un eseu-pamflet politic, o acuzație clară la adresa politicii lui Emmanuel Macron: Qui a tué mon père? Stilul concis, brutal al lui Edouard Louis a dat un nou punct de vedere asupra evoluției societății franceze. După un accident de muncă, tatăl său a ajuns să trăiască numai din ajutoare sociale. „Tu aparții acelei categorii de oameni cărora politica le-a hărăzit o moarte timpurie”. Louis descrie acestă nouă clasă socială, a celor mai săraci francezi care îmbătrânesc timpuriu, înainte de a ieși la pensie, din cauza condițiilor de muncă grele, a veniturilor foarte mici, a unei vieți trăite nesănătos. Sunt victime atât ale politicii de austeritate care le-a redus cu 5 euro ajutorul social lunar pentru chirie, dar și a demagogiei extremelor politice. Întregul eseu este un atac împotriva conservatorismului, neoliberalismului, dar și partidului socialist al lui Hollande, fără generalități, ci cu un final în care sunt înșirate numele miniștrilor răspunzători pentru distrugerea unei clase din societatea franceză, aducând astfel vinovăția clasei politice în interiorul familiei. 

În seara zilei de 7 mai 2017, Emanuel Macron, cel mai tânăr șef de stat francez de la Napoléon Bonaparte încoace, promitea francezilor că nu vor mai avea „niciodată vreun motiv să voteze pentru extremele politice“. În acel moment cuvintele lui păreau credibile și aducătoare de speranță. Era un alt act bine jucat, regizat de un președinte care în seara zilei de 9 iunie 2024 a dat un autogol spectaculos prin alegerile anticipate. „Emmanuel Macron a pierdut Franța și astfel ne-a adus pe toți într-o situație extrem de periculoasă.” În 30 iunie 2024, Macron, plimbându-se cu soția lui, s-a lăsat filmat într-un oraș turistic de pe coasta de nord a Franței: zâmbitor, prietenos cu jurnaliștii, îmbrăcat cu jeans, cu o șapcă de baseball și geacă de piele. În acest timp, în echipa lui domina haosul și colaboratorii lui cei mai apropiați nu au înțeles nici până astăzi ce și-a dorit el cu alegerile anticipate. În această campanie electorală, președintele a fost persona non grata, nicio fotografie pe afișele electorale, puține apariții în mass media, iar unii membri ai partidului său au intrat în cursa electorală ca independenți. Comentariile jurnalistice au fost de la “jucător de poker” la “narcisism copilăresc”, “nebunie” sau pur și simplu “eșec politic”. Cel puțin, după primul tur de scrutin este clar, Macron a distrus echilibrul de forțe în Parlament.

Pe acest teren social a putut Marine le Pen să dezvolte „Proiectul Bardella”. Jordan Bardella, acum posibil prim-ministru, era ceea ce lipsea pe scena extremei drepte franceze: tânăr, dinamic, carismatic, dar mai ales dintr-o familie de emigranți (tatăl algerian și mama italiancă), un truc pentru a atrage și voturile cetățenilor francezi din familii emigrate. Bardella a crescut numai cu mama sa în orașul Drancy, în nordul Parisului, într-un departament în care procentul de emigranți este cel mai mare din Franța. În timpul Guvernului de la Vichy, Orașul Drancy a fost principalul lagăr din Franța. Din Camp des Juifs, 60.000 de francezi au fost deportați în estul Europei. Acum diferențele crase dintre locuitorii orașului au făcut ca vizitele obligatorii ale elevilor la monumentul Holocaustului să degenereze în conflicte violente despre politica Franței și rolul Israelului în Orientul Apropiat. Bardella nu are nicio profesie, nu şi-a terminat studiile de geografie de la Sorbonne, dar este perfect în rolul său: e mereu gata să zâmbească într-un selfie cu admiratorii lui, e elegant, e prezent în interviuri și nu face gafe.

Kylian Mbappé  şi Jordan Bardella au copilărit în cel mai sărac departament în nord- estul Parisului, Seine-Saint-Denis, cu mulți imigranți, mai ales din Magreb şi Africa centrală. „Intrarea in politică ” a fotbalistului a transformat orașul lui natal, Bondy, marcat de un graffitti uriaș al lui Mbappé, în loc de pelerinaj al jurnaliștilor, deși primul tur de scrutin s-a terminat cu victoria candidatului de stânga din partidul condus de Mélenchon. 

Pentru a împiedica o victorie a Rassemblement National, forțele de stânga au format ad-hoc o coaliție, Nouveau Front Populaire (NFP) care a colaborat în turul al doilea cu Ensemble, alianța din jurul președintelui Macron, constituind așa-numitul Front Républicain. Macron a acceptat acest compromis şi în 2022, la alegerile prezidențiale, chiar dacă în gruparea din jurul lui Mélenchon, un politician extrem de controversat, sunt şi partide de extremă stângă. Bardella a numit acest acord „Alianța rușinii”, pentru că nu a respectat dorința de schimbare politică a poporul francez. 

Franța a intrat pe un teren necunoscut, minat de nenumărate surprize și regrupări politice. Meciul din parlament se anunță mult mai interesant decât prestația anostă a echipei de fotbal conduse de Mbappé care, fără să marcheze niciun gol, a ajuns până în semifinala cu echipa Spaniei. Le jour de gloire se lasă așteptat…

Simona Fuchs