În acea dimineaţă am ajuns prima la birou. Mi-am scos pudriera din poşetă şi înainte de a-mi aranja obrajii îmbujoraţi şi uşor transpiraţi după efortul urcării străzii Republicii, am observat cu stupoare că în jurul gurii îmi apăruse (din senin) o linie, ca o trăsătură fină de condei. Un rid! Nu-mi venea să cred. Încă nu împlinisem 27 de ani şi tocmai cu câteva zile în urmă, când ne-am clătit ochii la raionul de cosmeticale cu Feli, colega mea de birou, şi am cerut un produs nou (un tub pe care scria ceva în poloneză), vânzătoarea ne-a spus: „E o cremă antirid, voi sunteţi prea tinere şi încă nu aveţi nevoie!” Ridul neobrăzat de pe obrazul meu contrazicea afirmaţia vânzătoarei, infirmându-i competenţa şi întristându-mă peste măsură. Eram gata-gata să izbucnesc în plâns, când am auzit din prag vocea sonoră a lui Piţi, colegul meu înalt, mereu pus pe şotii, cu doar câţiva ani mai mare decât mine, dar cu o alură de etern adolescent.

– Ce-i cu tine, Andreluţa[1]? Ţi s-au înecat corăbiile?

– Mi-a apărut un rid!

Piţi[2], unul dintre cei mai harnici şi talentaţi informaticieni de la Cercetare, venea la lucru în zori pentru a-şi rula netulburat programele în Sala Calculator, iar de la ora opt (când începea programul nostru) îşi făcea rondul prin birouri pentru a afla noutăţile şi a le duce mai departe. Era un fel de mesager hazos şi sfătos care poposea pe la colegii de la toate etajele. Silueta lui înaltă umplea încăperea, umorul său debordant ne descreţea frunţile şi avea un talent special de a-şi imita colegii (şi şefii). În scurt timp tot Centrul a aflat de păţania mea. Piţi mă maimuţărea, privindu-şi palma (care înlocuia oglinda), luând o mină disperată şi oftând „Uite, mi-a apărut un rid! De unde o fi răsărit?!”

*

Pot spune cu mâna pe inimă că primii trei ani şi jumătate din „câmpul muncii”, petrecuţi la Centrul Teritorial de Calcul Electronic (CTCE) Cluj, au fost cei mai frumoşi din cele peste trei decenii, pe care le-am lucrat înainte de pensionare.

Am primit postul în urma unui schimb de repartiţie (a cărui poveste am relatat-o într-un articol anterior https://baabel.ro/2023/02/pojejena-un-loc-suficient-de-indepartat/) şi m-am prezentat la muncă la în 2 august 1976, fiind încadrată ca programator stagiar, „anul I clasa 15 de salarizare”,  precum atestă prima înregistrare în cartea mea de muncă, „Cap, VI – Date privitoare la activitatea în muncă (sic!).

Cunoşteam cât de cât instituţia, întrucât în anul cinci de facultate, când îmi elaboram lucrarea de diplomă, urcam cel puţin o dată pe săptămână până în vârful străzii Republicii pentru a „rula” un pachet de programe de determinări cristaline cu difracţie de raze X.

Clădirea Centrului Teritorial de Calcul fusese construită în scurta perioadă de relaxare a regimului comunist (sfârşitul anilor 1960), fiind proiectată după standardele de ergonomie pentru activitatea în informatică (un domeniu emergent în România acelor ani): birourile încăpătoare cu geamuri mari şi mobilier de lemn natur erau pardosite cu linoleum vernil, aveau perdele de aceeaşi culoare şi până şi telefoanele (cu disc) aveau culoarea verde deschis care – potrivit teoriei – este nuanţa cea mai odihnitoare pentru cei care muncesc cu mintea[3].

Până la angajare interacţionasem mai ales cu personalul amabil de la interfaţa cu Sala Calculator, dar după fasta zi de 2 august 1976 m-am numărat şi eu printre „centrişti” – un colectiv tânăr, competent, inventiv, cu spirit ludic, care a reuşit (cu largul sprijin Boss-ului[4]) să creeze o adevărată oază în câmpul arid al muncii socialiste.

Biroul nostru se afla la etajul patru, cu fereastra către nord. Într-o zi ceţoasă de toamnă mi-a fost dat să văd imaginea fascinantă a turnurilor Clujului, întrupate rând pe rând, şi strălucind în soare, pe măsură ce se retrăgea negura care pe noi, aflaţi sus pe deal, nu ne cuprinsese.

La noi, acolo sus, se înstăpânise tinereţea. Judecând după numărul absolvenţilor Liceului de Informatică şi al stagiarilor, cred că vârsta medie a angajaţilor Centrului nu depăşea 25 de ani. Se formau cupluri, se încheiau căsătorii, se năşteau copii. Mai toată lumea se muta în apartamente noi, la bloc. Dormitorul Felicia şi Garnitura de baie Olivia erau la mare căutare (se stătea la rând, vreme îndelungată, pentru obţinerea lor). Majoritatea covârşitoare avea rate la casă, la mobilă, la CAR[5], ba şi la „banca ţigănească”[6]. Şi totuşi lumea era veselă, nu ţin minte să fi fost deprimaţi, poate – uneori – nefericiţi în dragoste… Când soseam surâzătoare de la lucru, tata nu pregeta să remarce: „N-ai idee ce norocoasă eşti că ai un loc de muncă de unde vii veselă!”

Eram patru în birou (de fapt două încăperi care comunicau între ele): Feli, Júlia, Liuţa şi cu mine. În fiecare dimineaţă se aduna o societate mai mare pentru că aici se prepara şi se consuma prima cafea a zilei, fiartă după un adevărat ritual. Cana de metal fusese confecţionată de colegul nostru Adi (prietenul şi viitorul soţ al Liuţei), iar magica băutură care urma să ne trezească pe toţi era preparată de Feli, aproape dormitând. Urma să se deştepte de-a binelea doar după prima sorbitură şi primul fum dintr-un BT – obţinut pe căi… oculte. De fapt, nici cafeaua naturală nu se găsea pe toate drumurile… O vreme am băut cafea solubilă, adusă de la Bucureşti de fericiţii care plecau în delegaţie. O preparam introducând cafeaua zahărul şi apa într-un borcan cu capac, pe care îl agitam până se obţinea o spumă cremoasă şi groasă. La cafea povesteam de toate: despre cărţi, filme, seriale de televiziune[7] şi concerte, despre evenimentele sportive, dar aflam şi despre visele stranii din noaptea precedentă, precum şi despre despre întâlniri şi… despărţiri. După această primă repriză de energizare, ne risipeam pentru a ne pregăti programele care urmau să fie date la rulat.

Acum, când suntem înconjuraţi de o multitudine de ecrane şi monitoare şi ne gestionăm singuri aplicaţiile prin tastaturile aflate mereu la îndemână, e foarte greu de imaginat că atunci toată munca din Centrul de Calcul se făcea pe hârtie. Programele se scriau pe formulare, apoi operatoarele le perforau pe cartele de carton care erau trimise la Sala Calculator, singurul loc unde existau monitoare de comunicare cu Felix C 256 (apoi 512) – calculatorul care trona cu toate unităţile lui enorme într-o sală mare, luminoasă şi climatizată. Momentul adevărului, care valida (dar de cele mai multe ori invalida) abilităţile mele de programator, venea pe la prânz, când primeam listingurile cu rezultatele rulării. Cercetam teancurile de imprimantă, căutând mesajele computerului neiertător faţă de toate rateurile logicii mele şi nu o dată mi se întâmpla ca finalul nefericit să se concretizeze printr-un „vidaj de memorie” – alcătuit din şiruri de adrese în hexazecimal care indicau locul unde s-a produs eroarea. Dacă reuşeam să dezleg şarada (adesea cu ajutorul nepreţuit al lui Piţi), apucam să retrimit programul la rulat după-amiază, introducând cartele cu instrucţiunile rectificatoare pe care le perforam pe gălăgiosul aparat Juki de la capătul coridorului.

Pe la ora 11.00 mâncam cu poftă sandvişurile cu zacuscă împachetate cu grijă de tatăl Juliei (pentru fiica lui) sau – şi mai rău – ne năpusteam ca lăcustele pe salatele pregătite cu migală de Feli (aflată în cură de slăbire ca să încapă în blugi). Cumpăram Sana, chefir şi cacao de la magazinul de peste drum. Tot de acolo am luat lapte pentru ariciul pe care Piţi l-a prins într-o dimineaţă de noiembrie, pe o alee din Cimitirul Central (pe care-l traversa în drum către muncă). Ariciul, înfrigurat şi înfometat, cu ţepii plini de frunze veştede, se făcuse ghem pe coala de listing aşternută pe birou şi cu greu s-a lăsat înduplecat să bea laptele tămăduitor.

În răstimpurile când programele rulau lin şi nu eram stresaţi de termene limită, aveam vreme să ne şi… jucăm. Ţineam în dulap un set chinezesc de dame cu bile de sticlă colorată, jucam diverse jocuri de societate care ne puneau la încercare inteligenţa şi aplombul. Alteori citeam proză scurtă de Čapek şi poeme de Villon, în traducerea lui Romulus Vulpescu. Într-o vreme ne cuprinsese febra tricotatului.

În preajma termenul de finalizare a proiectelor, lucram zi şi noapte (chiar şi acasă scriam şi rescriam programe), aşteptam cu înfrigurare rezultatele rulărilor şi elaboram în draci specificaţiile de utilizare pentru beneficiar. Cu toţii ştiam că orice program funcţional avea o rămurică netestată care avea să se blocheze cândva şi nicio specificaţie, oricât de logică şi amănunţită ar fi, nu este suficient de clară pentru mintea întortocheată a… utilizatorului.

După ce programele funcţionau, urma perioada de implementare a proiectului care se desfăşura la beneficiar, cu date de intrare culese de pe teren. Era o experienţă inedită, în incinta uzinei unde oamenii munceau din greu şi (îndeobşte) erau refractari la orice schimbare. Ne priveau cu suspiciune când le înmânam formulare ciudate care urmau să fie completate cu datele pe care ei obişnuiau să le livreze în modul tradiţional, înstăpânit de decenii, și era foarte greu să-i lămureşti să renunţe la rutină.

„Aşa ceva nu mai vreau să văd! Să nu vă mai prind pe aici!” s-a răstit la noi un funcţionar cu mânecuţă, atunci când i-am prezentat Lista de Penalizare scoasă „la calculator” în urma datelor reale de staţionare a vagoneţilor la cariera Aghireş.

În final (întotdeauna!) se semna protocolul de predare-primire a contractelor cu beneficiarii (fiecare întreprindere trebuia să-şi îndeplinească planul de informatizare) însă, din păcate, cutiile cu cartele şi benzile magnetice pe care le predam rămâneau adesea în dulapurile birourilor, blocate de inerţie.

În acelaşi timp colegii noştri de la Cercetare scriau utilitare, testau domenii noi, printre care şi prima reţea de calculatoare care pe atunci – din câte ştiu – comunicau pe linia telefonică, de la un etaj la altul…

Printr-o interesantă coincidenţă, perioada de relativă deschidere a regimului comunist din România avea să se încheie odată cu terminarea stagiului meu de la Centrul Teritorial de Calcul din Cluj. Gerul instalat la cumpăna anilor 1979-1980 împreună cu primele semne de penurie (se înteţeau cozile lungi la unt şi carne, ca să nu mai amintesc de dispariţia delicateselor precum ciocolata sau portocalele) m-au determinat să mă gândesc mai mult la viitor. Poate că, pe undeva, şi apariţia acelui prim rid a fost un avertisment asupra nevoii de schimbare. Îmi plăcea nespus să lucrez la Centru, alături de colegii mei inteligenţi, spirituali şi hazoşi, dar îmi dădeam seama că nu voi excela ca programatoare.

Fiul meu urma să înceapă şcoala şi dacă aş fi reuşit să intru în învăţământul superior puteam să lucrez în specialitatea mea – fizica – şi aş fi avut un program mai flexibil.

Ţin minte că în aceeaşi iarnă aspră, într-o dimineaţă senină şi geroasă, am auzit Balada lui Ciprian Porumbescu cântată cu mâinile îngheţate de un cerşetor bătrân. Am coborât şi ne-am bulucit cu toţii pentru a-i da banii cu care putea să-şi cumpere ceva de ale gurii şi, poate, să-şi plătească o parte din cheltuieli.

Curând aveam să citesc în Scânteia Tineretului că s-au scos la concurs posturi de asistent universitar la Catedra de Fizică de la Politehnică. M-am pus cu burta pe carte şi am reuşit la concurs.

În toamna lui 1980 am părăsit informatica, păstrând în suflet, pentru totdeauna, centriştii şi cei mai frumoşi ani petrecuţi alături de ei.

Peste ani, când ridurile de pe chipul meu au început să se înmulţească, am devenit interesată de tipurile de riduri şi cauzele care le provoacă. Am aflat cu uimire că ridurile din jurul gurii se formează (de la vârste tinere) din cauza râsului. Iată explicaţia irefutabilă a acelui prim rid care mi s-a instalat pe faţă în răstimpul binecuvântat şi vesel al stagiului de la Centru.

Andrea Ghiţă

---

[1] Porecla mea de la Centrul de calcul, combinând într-un diminutiv prenumele Andrea cu andreaua de tricotat.

[2] Era diminutivul sub care l-am cunoscut şi niciodată nu am ştiut de unde îşi avea sorgintea.

[3] https://www.scribd.com/presentation/146818587/Cromatica-%C5%9Fi-ergonomia-locului-de-munc%C4%83

[4] Poreclă sau mai degrabă nume de alint a lui Vasile Peteanu (1937-2022), doctor în matematică, director al Centrului Teritorial de Calcul Cluj. https://www.stiridecluj.ro/social/a-murit-vasile-peteanu-unul-dintre-primii-informaticieni-ai-clujului-a-fost-unul-dintre-fondatorii-liceului-de-informatica-din-cluj

[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cas%C4%83_de_Ajutor_Reciproc

[6] https://dictionar-urban.ro/termen/banca-tiganeasca

[7] Ca de pildă celebrul serial Dallas