E 5 octombrie 2024. Soțul meu și cu mine suntem la poarta de îmbarcare a avionului care ne va duce de la București la Viena. Acolo ne așteaptă fiul nostru cel mare. Vom sărbători împlinirea unei jumătăți de secol de la nașterea lui.

Suntem anunțați că începe îmbarcarea și pasagerii cu copii au prioritate. Deodată, o fetiță de 3-4 ani pleacă de lângă părinți și se îndreaptă zâmbitoare către un cărucior din apropierea mea, în care se află un bebeluș.

Când ajunge lângă cărucior întinde o mânuță spre capul copilului. Mama bebelușului observă intenția și, înainte ca fetița să atingă copilul, cu o intervenție bruscă blochează mișcarea fetiței, oprindu-i gestul inocent.

Fetița pare surprinsă de reacția celei care i-a îndepărtat mânuța și, supărată de ce i se întâmplase, se retrage către propriii părinți, cu aceeași viteză cu care venise spre bebeluș. Îi citesc pe față uimirea.

Asist în continuare, tot fără să vreau, la un dialog între părinții bebelușului. Tatăl îi reproșează soției că a răspuns disproporționat și că nu trebuia să oprească un gest atât de firesc. Mama, puțin contrariată, îi spune că niciodată nu știi ce efect are gestul unui copil mai mare asupra unuia mai mic.   

Pe moment am fost de acord cu gestul de reproș al tatălui. Apoi mi-am amintit un episod similar petrecut înainte să-l nasc pe fiul pe care mergeam acum să-l vizităm. Iată-l.

Era în 1974. Am urcat într-un troleibuz pe ușa din față. Așa erau îndrumările pe atunci, când mijloacele de transport erau deseori aglomerate. Mă aflam în ultimele săptămâni ale sarcinii. Cum am urcat, desigur, cu destulă dificultate, o persoană de pe scaunul din spatele șoferului s-a ridicat și mi-a oferit locul. Am acceptat recunoscătoare, cu toate că nu mă simțeam în deplină siguranță. Aș fi preferat un loc mai ferit, cu un scaun și în fața mea, pentru ca, eventual, să am și de ce mă ține. Dar nu am făcut nazuri și m-am așezat.

În imediata mea apropiere, câteva persoane stăteau în picioare, într-un echilibru instabil. Nu toți aveau acces la bara de sprijin. Simțeam că exista pericolul ca cineva să-mi pice involuntar în poală, dar troleibuzul mergea încet. Cu toate acestea, la un moment dat șoferul a fost nevoit să frâneze brusc, pentru a evita o coliziune.

Ce anticipasem doar cu câteva momente înainte se întâmplă. Un domn care era cu spatele, chiar în dreptul meu, vine vertiginos spre mine. Nu știu cine mi-a dictat mișcarea brațelor înainte, pentru a îndepărta pericolul iminent. Mi-am simțit degetele încordate, împinse înainte, precum ghearele motanului Tom din secvența super mediatizată de pe genericul emisiunilor de desene animate pentru copii. În acele secunde, eu am fost Tom.

Din fericire, domnul nu a căzut. Am evitat pericolul și m-am felicitat în gând. Numai că, se pare că acțiunea mea de protejare a fost considerată agresivă. După ce s-a reechilibrat, bărbatul s-a întors spre mine indignat și mi-a reproșat gestul. Mi-am însușit critica și am încercat o scuză pentru „agresiune”, dar nu am apucat să termin ce aveam de spus. Un domn din troleibuz, care văzuse tot, s-a răstit la persoana care mă apostrofase și i-a spus cu năduf:

– Stimabile, lăsați la locul lui, necertat, singurul instinct care ne-a mai rămas!

S-a făcut liniște și m-am simțit ocrotită de opinia publică. Gestul de a-mi apăra bebelușul nu fusese meritul meu, ci o reacție naturală.

Întâmplarea de la îmbarcare m-a convins că instinctul matern este prezent. Deci, în privința lui nu trebuie să manifestăm niciun motiv de îngrijorare. E la locul lui. S-a manifestat și la mama bebelușului.

Elena Stoican,

5 octombrie 2024, în avionul București-Viena