Se întorsese deja de o lună din lagărul de muncă. La adresa unde locuise în urmă cu un an împreună cu soția și cele două fetițe, a găsit instalate, claie peste grămadă, vreo trei familii. După război era haos în Cluj. Nordul Ardealului a revenit României, administrația maghiară părăsea instituțiile, cea română se reorganiza anevoie, se produceau mari schimbări sociale și comuniștii erau foarte aproape de a prelua puterea. Populația era zdruncinată de lipsuri și se confrunta, printre altele, cu o mare criză de locuințe. Casele erau bombardate și mulți oameni întorși de pe front sau din refugiu nu mai găseau nimic, bunurile lor erau pierdute ori distruse.
Comunitatea evreiască din Cluj, deși încă aproape inexistentă, a reușit să-i ofere lui Simon o cămăruță unde să-și culce capul. În aceeași clădire erau cazați încă vreo zece supraviețuitori ai lagărelor, tineri rămași fără familii și fără adăpost. Chiar și cantina evreiască funcționa într-un fel, depășind lipsurile care copleșeau o țară întreagă.
Simon nu vorbea cu nimeni. Saluta în grabă și se închidea în cămăruța lui. La cantină se așeza cât mai departe de restul lumii, dând clar de înțeles că preferă singurătatea, iar oamenii îi respectau dorința și nu îl deranjau. Era un bărbat frumos, bine legat, trecut de prima tinerețe. Să tot fi avut între treizeci și cinci și patruzeci de ani. Viața grea din lagărul de muncă forțată unde își petrecuse ultimele luni nu a reușit să-l deterioreze prea tare. E adevărat că slăbise mult, dar acum, cu fiecare zi care trecea, punea ceva carne pe el și redobândea robustețea de care se bucurase odinioară. Poate tocmai faptul că simțea cum revine la viață îi sporea amărăciunea. Oare unde e Edith cu fetițele? Au ce mânca? Nu avea nicio veste de la ea. Ultima dată s-au văzut în ghetoul din cartierul Iris, înainte de deportare, când ele au fost selecționate pentru alt transport, probabil spre Polonia sau Germania, iar el împreună cu alți bărbați au fost duși la un lagăr de muncă de pe teritoriul Ungariei.
Era în permanență cu gândul la ele, când muncea (s-a angajat contabil la Comunitate, dar, fiind în putere, ajuta și la descărcat lăzi), când mânca, când stătea întins pe pat cu ochii pironiți în tavan fiindu-i teamă să adoarmă. Instinctul de conservare îl împingea să doarmă, dar somnul nu se lipea de el. Chiar și atunci când fenomenul natural își revendica totuși dreptul, la ore fixe, inima îi cobora în stomac, lovindu-l cu atâta violență, încât se trezea într-un lac de sudoare, speriat de urletele care țâșneau din el fără voie. Avea coșmaruri. Îi revenea mereu în minte fabrica de cărămizi din Iris unde a fost ghetoul și unde și-a văzut ultima dată soția și fetițele. Le aștepta. Trebuiau să se întoarcă. Soția lui era puternică și foarte deșteaptă. Cu siguranță va fi găsit un mod de salvare. Da, da, cu siguranță! Poate s-au poticnit pe drum. Cine știe? Acum este foarte greu cu trenurile. Nu ești sigur pe niciun transport. Poate că sunt bolnave, internate în vreun spital, și abia după ce se întremează pot suporta călătoria. Sau, cine știe? Un fior de gheață îi săgeta șira spinării și îi oprea respirația și el refuza să ducă gândul până la capăt.
Nimeni nu-i dădea prea multă atenție. Fiecare era copleșit de propriile răni deschise, de propriile pierderi, dar parcă ceilalți se comportau altfel, erau mai vorbăreți. Socializau, uneori mergeau seara la cinematograf, făceau tot posibilul să-și revină sufletește, să-și cârpească sentimente noi. Poate încă mai sperau cu toții în miracole. Primul se înfăptuise deja – rămăseseră în viață. Poate totuși mai aveau vreun frate, o soră sau orice rudă supraviețuitoare care urma să sosească. Dintre toți, doar Simon era căsătorit. Toți ceilalți erau foarte tineri sau pur și simplu încă nu apucaseră să-și găsească perechea.
Simon nu-i cunoscuse dinainte pe niciunul dintre ei. La insistențele soției și ale socrilor se mutaseră de curând din Huedin la Cluj și nu apucaseră să-i cunoască pe toți cei din comunitate, în special pe cei cu mult mai tineri. Iar acum nu îndrăznea să vorbească cu nimeni. De fapt, nu era vorba atât de îndrăzneală, ci mai degrabă un refuz de a comunica venit dinăuntrul ființei sale. Nu avea putere să pună întrebări și, mai ales, să fie întrebat. La început, da, s-a interesat de familia lui, dar nimeni nu știa să-i spună ceva despre Edith și fetițe și nici despre cei șase frați ai lui. Părinții le muriseră înainte de război, tata de infarct, când el era încă un băiețandru, iar mama de pneumonie, cu un an după nunta lui. Oricum, la vârsta ei desigur nu ar mai fi făcut față urgiei. Cu siguranță că asta a fost soarta socrilor. Erau amândoi bolnăvicioși, cu fizicul șubrezit.
Simon a încetat să întrebe. Prefera să se chinuie și să aștepte în tăcere și în singurătate. Avea modul său de a-și clădi speranță în inima zdrobită, năpădită de frică, îndoială, revoltă, furie și vinovăție. Da, îi era rușine că respiră, că există. Se simțea vinovat. De ce el da și alții nu?
La începutul săptămânii care a urmat a auzit întâmplător, din crâmpeiele de discuții a doi tineri care treceau pe lângă el, că o tânără revenită de la Auschwitz a primit cazare în aceeași clădire. După o lună a zărit-o trecând nepăsătoare chiar prin fața lui, în drum spre cantină. Era mică și zveltă (cum altfel după atâtea luni de foamete?!) Avea mersul puțin șovăielnic, pașii mărunți, dar nu lipsiți de grație. S-a mirat de el însuși că i-a dat atâta atenție încât să-i urmărească silueta. Nu el a remarcat-o, ci ochii, doar ochii care nu voiau să țină cont de sufletul său însingurat și amar. A fost o clipă, doar o clipă, după care s-a întors la încordarea și frământările lui permanente, copleșitoare.
După câteva zile a zărit-o din nou, îmbrățișând o prietenă. Așa a înțeles că în aceeași clădire mai locuia cel puțin încă o tânără. Deși erau destul de departe, la capătul coridorului, lui Simon nu i-au scăpat hohotele de plâns care zguduiau umerii celor două fete. Emoția și mila i-au încălzit inima împietrită și totuși nu suficient ca să-l scoată din propria încrâncenare. Nu avea de unde să dăruiască compasiune care să spargă încleștarea însingurării. Poate, dacă ar fi putut și el să plângă pe umărul cuiva drag… De fapt, acesta era ultimul gest pe care și-l putea imagina. Își gestiona fiecare strop de energie în așteptare și speranță.
După vreo lună a fost chemat în biroul comunității. Secretara i-a adus o veste de mare bucurie:
―Fratele tău mai mic, Robert, te caută. S-a întors și el acasă. S-a oprit la Oradea și își așteaptă soția. Deocamdată nu poate veni la Cluj, dar îți transmite că e destul de sănătos și speră să vă întâlniți cât mai curând. Te mai înștiințează că după cum i-a relatat un martor ocular, doi dintre frații mai mari au pierit doborâți de tifos, dar sunt mari speranțe pentru ceilalți doi frați.
Pentru o fracțiune de secundă fața lui Simon s-a luminat, dar imediat privirea i-a redevenit ștearsă, lipsită de vioiciunea de odinioară, de licărul șugubăț pe care toată lumea îl iubea și care constituia farmecul său aparte.
Secretara nu-l cunoștea dinainte. Totuși, i-a remarcat reacția ciudat de indiferentă și apatică, de neînțeles pentru ea.
―Mă așteptam să te bucuri. Astăzi orice veste bună contează. Fratele tău trăiește, e mare lucru!
―Sigur că mă bucur, mulțumesc.
Apoi a ieșit și a închis cu grijă ușa după el. Desigur, este o veste foarte bună, dar el așteaptă cu ardoare alta. Doamne, oare ceva nu e în regulă cu el? Ce fel de om a devenit?
Următoarele nopți au fost parcă și mai grele ca de obicei. Pe de o parte, implora noaptea să-l învăluie într-o letargie aducătoare de uitare, pe de altă parte însă, știa că somnul îi va aduce mereu coșmaruri care-l zdruncinau. Fetițele lui, Doamne, unde sunt? Cu fiecare zi care trecea fără vreo veste de la Edith, speranța lui devenea tot mai șubredă, dar el se încăpățâna parcă tot mai înverșunat în așteptare. Toată ființa lui refuza să accepte un deznodământ tragic. Nu căuta explicații, nu încerca să înțeleagă, pur și simplu propria supraviețuire îl sufoca. Iar acum Robert vrea să-l caute. Se bucura să-l știe în viață, dar nu se simțea în stare să-l întâlnească.

2
Ca de obicei, la cantină se așeza la masa cea mai izolată, își mânca porția fără nicio tragere de inimă, privind fără să vadă puținii concetățeni care se perindau prin fața lui. La prânz, ca trezit dintr-o ceață deasă de apatie, a zărit-o pe tânăra pe care o remarcase cu câteva zile înainte. Stătea la masă cu aceeași prietenă, la vreo zece metri de el. De data aceasta lumina bătea direct pe fața ei și i-a putut vedea trăsăturile. Dintr-o dată i s-a părut cunoscută. Da, desigur, o cunoaște. Este Magda, verișoara lui Edith. La nunta lor fusese o copiliță de doisprezece, treisprezece ani. De atunci s-au mai văzut uneori, la sărbători, fără să-i acorde însă prea multă atenție. Era foarte schimbată. Nu a recunoscut-o cu ușurință. Acum nu mai era o fetiță, se maturizase. În următoarea clipă, Simon a intrat în panică. Doamne, nu cumva să-l recunoască! Și-a tras repede scaunul mai la umbră și s-a întors cu spatele.
De atunci, de cum intra în sala de mese o căuta cu privirea și se așeza într-un ungher cât mai depărtat, ca să nu poată fi văzut. Totuși, din umbră, parcă împotriva voinței lui, îi urmărea fiecare mișcare. Avea trăsături frumoase, delicate, părul bogat, creț, roșcat, lăsat liber pe spate. Ochii priveau mereu triști, dar știa să dăruiască un zâmbet sau o vorbă bună celor din jur. De unde atâta tărie și bunătate? Știa că suferă, că suportă greu pierderea surorii și a mamei. O dată, așezat cu spatele la ea, a auzit-o povestind prietenei cum sora ei cu care împărțea același pat în baracă, slăbise atât de mult încât devenise doar piele și os și se îmbolnăvise. A fost trimisă la camerele de gazare, dar prima dată a reușit să scape cumva. A doua oară însă, când a fost din nou selectată, nu a mai reușit să fugă. În timp ce povestea, Magda plângea încetișor, fără zgomot. Până și în amărăciune și în durere emana atâta blândețe și modestie!
Tânăra aceasta îl interesa chiar fără să vrea și fără să își dea seama o căuta peste tot, îi urmărea gesturile, încerca să audă frânturi din discuțiile pe care le avea cu alți tineri. Fără să încerce să înțeleagă, Magda îi apărea în gânduri noaptea, când stătea nemișcat, cu privirea încruntată pironită în tavan. Chipul trist, blând și bun al acestei tinere îi dădea târcoale, dar nu reușea să-i liniștească zbuciumul și coșmarul care-i destrămau întreaga ființă. Eventualitatea de a-i adresa vreun cuvânt îl înfricoșa. Nu avea ce să-i spună, prefera să stea în umbră, singur cu spaimele și durerea sa.
Cu vreo lună mai târziu, când a intrat în biroul unde lucra, a dat nas în nas cu ea. Magda tocmai terminase un curs și chiar în acea zi fusese angajată ca dactilografă. În afară de idiș, limba folosită de evrei în intimitatea familiei, vorbea perfect și ungurește și românește, limba oficială în Transilvania începând din 1919. În plus, așa cum avea să afle mai târziu, Magda era foarte cultivată, primise o educație temeinică și cunoștea foarte bine franceza, germana și engleza. Ea l-a recunoscut imediat și, copleșită de emoție, s-a repezit să-l îmbrățișeze.
―Doamne, Simon, trăiești! Ce bine, Doamne, ce bine! Și Edith? Undei e?
Vorbea pe nerăsuflate pe ungurește, limba care i-a venit spontan cel mai la îndemână.
Tânăra stătea lipită la pieptul bărbatului, înlănțuindu-i cu brațele trupul inert. Deși nu a răspuns îmbrățișării, ținând mâinile atârnate fără vlagă, Simon a simțit un fior ca un junghi de gheață de a lungul șirei spinării. Atingerea acestui trup tânăr, generos și atât de incredibil de viu i-a provocat un tremur ușor, aproape imperceptibil, tulburător. Un minut nesfârșit nu a putut răspunde. Apoi cu un glas care parcă nu era al lui a spus:
―Edith este pe drum, o aștept.

3
În următoarele zile Simon a încercat să evite orice întâlnire cu Magda. Lucra la alt etaj, așa că putea să apară în clădire la prima oră și să iasă ultimul, când toată lumea era deja plecată. Cel mai bine era în zilele când era solicitat la descărcat lăzi, pentru că atunci cu siguranță nu se puteau întâlni. La cantină era mai greu, deoarece nu știa exact ora când Magda putea apărea. De fiecare dată era tensionat și se așeza în ungherul cel mai întunecat. Mereu scăpa cumva, ca prin urechile acului, până într-o zi când, șezând ca de obicei singur, în colțul cel mai îndepărtat al cantinei, a simțit o mână atingându-i ușor umărul. Fără să se întoarcă a știut că este Magda. Bătăile inimii i s-au mutat instantaneu în stomac, iar șira spinării și podul palmei au fost inundate de o transpirație rece.
―Servus, Simon, nu te-am văzut de atunci de la birou și te-am tot căutat. Ai fost bolnav? Nici nu te-am întrebat unde locuiești. Mi-ar prinde bine să mai vorbim. Apoi, fără să aștepte vreun răspuns, a adăugat:
―Eu cunosc câteva persoane de la școală și de la sinagogă, dar nu am fost niciodată prieteni și nici acum nu ne prea potrivim. M-am întâlnit nu demult și cu un văr primar, Tibi, nu cred că tu l-ai cunoscut, era mai mic decât mine cu trei ani și e rudă din partea lui tata. Nu-mi place să mă întâlnesc cu el, de fapt cu ei. Erau șapte frați, patru fete și trei băieți, și toți s-au întors. Nu le suport bucuria. Mă irită să-i văd cum nu le pasă de ceilalți. Iar eu… de ce am pierdut-o pe unica mea soră?
La început Simon a rămas mut. Se uita pierdut la tânăra aceasta căreia revolta îi aprindea scântei în ochii căprui și migdalați.
Ce vrea de la el? Ce poate să-i spună? El încă nu poate privi în propria peșteră pustiită. Într-un târziu a îngăimat:
―Dragă, fiecare cu supărarea lui. Nu judeca pe nimeni. Ce știm noi? Apoi și-a întors capul dând a înțelege că nu mai au ce vorbi.
Fără să observe gestul sau pur și simplu fără să-i dea vreo semnificație, Magda s-a așezat pe scaunul de alături, continuând să se facă ascultată:
―Am o prietenă foarte bună cu care mă întâlnesc mereu și vorbim foarte mult, dar săptămâna viitoare pleacă la Tg. Mureș. Și-a regăsit logodnicul despre care nu mai auzise nimic. Crezuse că a fost ucis pe front. Norocul ei că trăiește și că el a căutat-o cu perseverență, convins că ea a supraviețuit. Nu este evreu. Este ungur. Au hotărât să se mute la Tg. Mureș, la părinții lui. După ce pleacă ea, voi fi foarte singură. Ce mult mă bucur că te-am întâlnit pe tine! Tot nu mi-ai spus unde locuiești. Știi, locuința părinților mei este acum ocupată de o familie numeroasă. Au vrut să-mi elibereze o cameră, dar ce să fac acolo singură? Mai bine aici, chiar dacă nu am prieteni. Ce bine că ne-am întâlnit! Ziceai că Edith e pe drum? Abia aștept să o văd. Probabil se deplasează mai greu cu fetițele.
Simon s-a sculat brusc de pe scaun și în timp ce pășea spre ieșire, i-a spus oarecum iritat:
―Trebuie să plec. Ai grijă de tine. La revedere!
Magda a rămas stupefiată. Ce-o fi cu el? Poate nu se simte bine. O fi bolnav. Ar fi trebuit să se bucure dacă a aflat că Edith și fetițele sunt pe drum. Îl voi căuta și mâine să văd ce e cu el. Apoi i-a venit o altă idee: să întrebe la comunitate, să afle ce se știe despre el și familia lui.

4
Chiar a doua zi s-a dus la Comunitate; sediul era în apropierea cantinei. Spera să primească toate informațiile, mai ales că o fostă colegă de liceu era ajutor de secretar și spera să beneficieze de mai multă bunăvoință și răbdare.
―Sonia, servus dragă. Voi aveți informații precise despre deportați?
―Nu chiar precise. Încercăm să aflăm cât mai mult și să ajutăm unde se poate. Sunt și compatrioți de-ai noștri care au reușit să se refugieze la timp în România. Aeștia au supraviețuit, dar mulți încă nu s-au întors, unii nici nu mai vor să revină, au hotărât să se stabilească pe alte meleaguri. Apoi cei plini de bani au reușit cumva să treacă granița în Elveția și despre ei nu știm deocamdată nimic. Ce te-ar interesa?
―Simon Klein locuiește cu noi la cămin.
―Da, știm că a fost într-un lagăr de muncă.
―Eu sunt verișoară cu Edith, soția lui. Mi-a spus că soția și fetițele lui sunt în drum spre casă, dar parcă nu se bucura. Ciudat, nu?
―Doamne, Magda! Cum poți fi atât de naivă? Vorbește aiurea. Niciun copil deportat nu a supraviețuit. Probabil că singurii supraviețuitori sunt cei lăsați în grija vecinilor sau prietenilor creștini. Dar, din câte știm, acestea sunt cazuri izolate, aproape inexistente. Fetițele lui desigur au pierit și probabil și mama lor. În toate cazurile de care am auzit, mamele au fost ucise împreună cu copiii lor. Cum ți-ai putut imagina că crede ce spune?
―Doamne, ce tragedie! Bietul om!
O spaimă paralizantă a lăsat-o fără glas. A ieșit fără măcar să salute.
A izbucnit în plâns doar când s-a văzut singură pe coridorul pustiu.
Ce putea să facă? Cum putea să-l ajute pe omul acesta pe care disperarea îl transformase într-un hău înghețat? Ea nu-l înțelegea și nici nu încerca s-o facă. În locul lui, ea s-ar fi manifestat zgomotos, ar fi povestit tuturor, i-ar fi făcut pe toți părtași și ar fi cerut sprijin sau, cine știe? Nu toată lumea se manifestă la fel. Poate că totuși, să-ți pierzi proprii copii este altfel, este de neimaginat. Nu avea nici cea mai mică idee cum va reacționa, ce-i va spune la următoarea întâlnire. Simțea undeva în adâncul ei că trebuie să-l ajute. Nu știa cum va reuși să se apropie de omul acesta sălbăticit.
Următoarea săptămână nu a făcut niciun efort să-l întâlnească. Simon continua să se izoleze, așa că nu i-a fost deloc greu să-l evite. Totuși, nu putea să nu-l urmărească măcar așa, de departe. Se gândea tot timpul la el, la soarta lui, și parcă din cauza lui pusese deoparte propria ei durere și suferință.
În sfârșit, fără prea multă gândire și pregătire, după opt-nouă zile de tăcere a venit ață la masa lui. În mod spontan, fără ca ea însăși să înțeleagă de ce și cum, a simțit că trebuie să-i adreseze câteva vorbe bune. Și tot intuitiv a înțeles că nu trebuie să-l întrebe despre Edith, de fapt despre nimeni și nimic.
―Servus, Simon, pot să stau la masa ta?
Și fără să aștepte vreun răspuns, s-a așezat lângă el punându-și farfuria cu supă alături.
―Ți-am povestit despre prietena mea care a plecat la Tg. Mureș. Acum chiar că sunt singură, dar știi, au mai sosit trei tineri, tot dintr-un lagăr de muncă din Ungaria. Mati Schwarz, Andor Rosenberg și Gabi Herșcovici. Eu îi știam de la liceu. Erau mai mari decât mine. Poate îi cunoști?
―Nu nu-i cunosc. Erau multe lagăre. Și dacă sunt foarte tineri, nu prea am avut ocazia să-i cunosc nici dinainte. Tu cum ești, dragă?
El însuși a fost surprins de întrebarea pe care a pus-o acestei tinere care nu voia nicicum să înțeleagă să-l lase în pace. Nu numai că a întrebat-o ce mai face cu un ton mai cald, dar nici măcar nu s-a simțit agasat de prezența ei guralivă.
―Sunt binișor. Am auzit că lucrezi la contabilitate. Știi că se va schimba regimul? Tot mai mult se vorbește despre comunism ca la ruși. Poate că va fi mai bine. Evreii nu vor mai fi persecutați. Prietena mea mi-a povestit că are cunoștințe care au intrat în partid și au încercat s-o convingă și pe ea că ăsta este viitorul.
Simon se uita la fața însuflețită a acestei tinere care turuia fără oprire. De la o vreme nici măcar nu-i mai înțelegea cuvintele. Îi observa doar buzele frumos conturate care se unduiau elastice la fiecare avalanșă de vorbărie. Nu o mai urmărea. La un moment dat, Magda a zâmbit dezvelind un șirag de dinți mărunți, nu chiar strălucitor de albi, dar foarte regulați. Oare ce spunea? Norocul său că nu i se solicita vreun răspuns.
Deodată Magda s-a uitat precipitată la ceas.
―Vai de mine! M-am luat cu vorba și am întârziat.
Apoi s-a sculat repede și înainte de a pleca, l-a îmbrățișat pe Simon așa cum era așezat pe scaun. Acesta a rămas înțepenit, surprins de gestul firesc, familiar, iubitor al tinerei. Abia când Magda era deja la ușă, în timp ce el îi urmărea pierdut silueta, a simțit mici vibrații din stomac care îi tulburau liniștea. Umerii lui mai păstrau încă amintirea atingerii viguroase și darnice ale tinerei femei. Oare unde fugea așa grăbită? De fapt, ar fi mai bine să mă lase în pace cu gândurile mele.

5
Simon continua să se izoleze, preferând să-și suporte zbuciumul și temerile de unul singur. La fel ca înainte, se așeza la masă departe de toți. Totuși apăruse o schimbare – mai nou stătea cu fața spre ușă, de parcă voia să-i vadă pe toți cei care intră. Nu-și dădea seama că, de fapt, o aștepta pe Magda. Când aceasta apărea, o privea mulțumit cum venea grăbită să-și ia locul lângă el la masă. Pe fața lui veșnic încruntată apărea lumina imperceptibilă a unui zâmbet. Nu vorbea. Nu avea ce să-i spună. Era însă tot mai deschis la pălăvrăgeala ei neobosită.
Fata vorbea vrute și nevrute, despre copilăria ei, despre întâmplări din familie, despre sora ei, povestea tot ce știa despre tinerii de la cămin, dar nimic despre deportare, despre lagăr, despre suferință. Se străduia să fie vioaie și chiar veselă. Se mira ea însăși de forța care zăcea în ea. Încerca să cicatrizeze rana pe care o intuia imensă în sufletul lui Simon. Avea răbdare. Încetul cu încetul. De fiecare dată când pleca de la masă, Magda îl îmbrățișa și-l săruta ușor cu buzele țuguiate pe obraz. Reacția lui Simon era mereu aceeași. Brațele ei subțiri și calde nu-l mai surprindeau, dar el, copleșit de aceleași valuri de emoție pe care le inhiba, nu-i răspundea.
A trecut o zi, două, o săptămână. Magda nu a mai apărut la cantină. Simon nu știa ce să creadă. Începea să-și facă griji, dar nici nu îndrăznea să întrebe de ea la birou. Poate s-a mutat undeva sau pur și simplu are alt program. Cine era el ca ea să-i dea raportul? Mai bine se perpelea de unul singur, adâncit în propriul său coșmar devastator, iar acum preocupat și de griji pentru fata aceasta minunată care, fără să-i ceară permisiunea, hotărâse să-i tulbure singurătatea.
În sfârșit, după încă două zile grele de așteptare, a primit de la o altă dactilografă, o colegă a Magdei, un plic închis pe care scria cu litere frumos rotunjite numele său. L-a deschis speriat și îngândurat. Putea fi de la oricine, nu recunoștea niciun scris cunoscut.
„Dragă Simon,
Am căzut pe scări și mi-am rupt piciorul. Fractura nu este mare și nici complicată, dar trebuie să stau două luni în ghips. Nu pot să vin la cantină din cauza treptelor. Am încercat, dar nu mă descurc cu cârjele. Colega mea de birou mă ajută, îmi aduce mâncarea de la cantină cu sufertașul. Mi-a adus și mașina de scris și materialul de dactilografiat, așa că pot lucra de acasă. Mi-ar plăcea să mă vizitezi. Stau la etajul întâi, prima ușă pe dreapta.
Să ai o zi bună.
Magda”
În aceeași zi, după orele de lucru, a bătut la ușa ei. Nu era încuiată. A intrat fără să aștepte vreun răspuns. A găsit-o pe Magda culcată cu fața îngropată în perină, zgâlțâind patul cu hohotele ei. Purta un capot lung de diftină albastră, cu floricele mărunte, albe cu roz. Un minut, Simon a rămas înțepenit în ușă. Nu știa ce să facă. Îi era milă de ea, dar nu făcea niciun gest să se apropie. În cele din urmă a făcut doi pași (camera era foarte mică și sărăcăcios mobilată, la fel ca a lui, dar mai curată și mai ordonată), a luat un scaun și s-a așezat lângă pat. Într-un târziu, Magda i-a simțit prezența, s-a întors brusc spre el cu ochii foarte roșii și fața urâțită și umflată. I-a întins mâna și printre sughițuri a reușit să îngaime:
―Unde e mama să-mi facă un ceai, să mă alinte? O vreau pe sora mea. Mereu avea grijă de mine. Le vreau. Mi-e dor. Îmi lipsesc.
Simon i-a atins mâna rece și umedă, a ținut-o câteva clipe în palma lui mare, aspră și bătătorită de muncă grea. Ar fi vrut s-o poată mângâia, să-i sărute obrajii inundați de lacrimi, să-i spună vorbe liniștitoare, dar în loc de asta s-a sculat și a căutat în dulăpiorul din chicinetă tot ce-i trebuia ca să prepare un ceai. A umplut ibricul cu apă și l-a pus pe reșou. Într-o pungă mototolită a găsit niște frunze uscate de mentă, a pus câteva cuburi de zahăr pe o farfurioară și a pregătit două cești de ceai.
În următoarele săptămâni, până ce i-au scos ghipsul, Simon trecea zilnic pe la Magda. De fiecare dată îi făcea un ceai. Încetul cu încetul a început să i se dezlege și lui limba. Vorbeau despre toate, ocolind subiectele legate de moarte, lagăre, pierderi. Așa a aflat Magda că atunci când Simon locuia încă la Huedin și mama lui trăia, el o vizita zilnic, îi aducea lemne, uneori și alimente. De fiecare dată se îngrijea să nu-i lipsească nimic. Considera că este răspunderea lui să-i poarte de grijă, pentru că el era singurul care locuia mai aproape. Ceilalți cinci frați plecaseră pe alte meleaguri, chiar dacă nu prea departe (doi la Oradea, unul la Cluj și doi la Călățele), totuși nu erau nici destul de aproape ca să le solicite ajutorul. Simon i-a povestit Magdei despre cele două fetițe pe care le adora, cum în fiecare seară le făcea baie și le spunea povestea de „noapte bună”. Ea asculta răbdătoare, luminând încăperea cu emoția ei. Nu-i spunea niciun cuvânt despre bănuielile ei sumbre, de fapt certitudini. A înțeles intuitiv că este mai bine să fie alături de acest tată îndurerat în felul său. Simon încă nu era în stare să accepte gravitatea tragică a pierderii sale. Magda intra în jocul său de nădejde și așteptare, deși amândoi știau că speranța este un hău mincinos în care este foarte periculos să te afunzi.

6
După ce a scăpat de ghips, Magda și-a revenit rapid. Doar în primele zile, mersul ei a fost mai șovăielnic, de o prudență exagerată, apoi totul a revenit la normal, de parcă nici n-ar fi fost.
Din nou, Simon o întâlnea zilnic la cantină, dar uneori, la invitația ei, îi făcea scurte vizite, acum că știa unde locuiește. Magda era singura ființă cu care avea putere să vorbească. Nu știa cum, dar această tânără îi aducea lumina pe care crezuse că a pierdut-o pentru totdeauna. Coșmarurile continuau, disperarea îi deșira insuportabil ființa, dar timpul petrecut cu Magda era un fel de anestezic miraculos pe care nu numai că îl accepta, chiar îl căuta.
Într-una din zile a venit la masa lor un tânăr uscățiv, cu părul roșcat, foarte creț, și ochelari care îi acopereau aproape în întregime fața îngustă. Magda, zâmbitoare, a făcut prezentările:
―Gabi Herșcovici, fostul meu coleg de liceu… Simon, soțul verișoarei mele.
Cei doi bărbați s-au privit cu curiozitate, fără a lăsa să răzbată vreun semn de stinghereală. Nu au apucat să schimbe o vorbă când tânărul s-a adresat Magdei, oarecum autoritar:
―Vii?
A fost atât de mulțumit că nu a fost nevoit să facă conversație, să răspundă la întrebări incomode, încât s-a simțit de-a dreptul ușurat când Magda s-a sculat și amândoi au plecat. Abia după câteva minute și-a dat seama că plecarea bruscă a Magdei îi lăsase un gust frustrant, amărui.
Cel mai greu i-a fost când Magda l-a întrebat după câteva zile:
―Simon, ce părere ai de Gabi? Îmi face curte și mie mi se pare simpatic. Cred că îmi face bine atenția lui.
Răspunsul a venit cu oarecare întârziere:
―Draga mea, (a tresărit la această adresare, oare ce i-a venit?) eu nu-mi dau seama, nu-l cunosc, abia l-am văzut, dar dacă prezența lui îți face bine…
În zilele următoare, fără a înțelege de ce, parcă a început din nou s-o evite. Dar nu a reușit, pentru că Magda continua cu încăpățânare să-l abordeze cu nonșalanța ei spontană și insistentă. Spre mulțumirea lui Simon, Gabi nu a mai venit la masa lor.
Serile, Simon obișnuia să stea la fereastra garsonierei sale de la ultimul etaj și să privească strada și trecătorii. Uneori o zărea pe Magda, de obicei singură sau cu vreo colegă de birou. Nu-i părea rău că nu iese și el la plimbare. Prefera să stea singur cu gândurile care pe măsură ce timpul trecea, se conturau tot mai sumbre. Mintea și sufletul său erau o rană incurabilă, imposibil de suportat.
Într-una din seri a văzut-o pe Magda la braț cu Gabi Herșcovici. Mergeau cu pași grăbiți. Surpriza, care de fapt nu trebuia să fie chiar surpriză, l-a săgetat ascuțit în stomac. O apăsare devorantă i-a inundat fața suferindă. Oare unde mergeau?
După ce au traversat strada, Magda și-a ridicat privirea ca niciodată spre fereastra lui Simon. Ochii li s-au întâlnit pentru câteva secunde interminabile. Tristețea lui Simon a intrat cu un suspin amar în inima tinerei.

7
A doua zi, Magda nu l-a văzut pe Simon la cantină. Spre seară, după orele de lucru, Magda s-a interesat unde locuiește. Voia neapărat să-l caute, să vorbească cu el. Privirea lui nu o lăsatse să doarmă toată noaptea. Nu știa ce-i va spune, ce voia să-l întrebe. Un lucru era sigur: trebuia să-l vadă. Acum.
Ușa era încuiată. A bătut o dată, de două ori, de mai multe ori, dar nu a primit niciun răspuns. Nu știa ce să facă. A așteptat câteva minute, apoi a bătut din nou, ceva mai insistent, însoțind bătăile cu chemări. Vocea ei răgușită răsuna puternică. Un vecin mai în vârstă, care locuia la capătul coridorului, a scos pentru o clipă capul pe ușă.
În sfârșit, Simon a deschis ușa. Stătea în prag uimit, speriat, neajutorat:
―Magda, dragă, dragă. Ce faci aici?
Tânăra femeie s-a ridicat în vârfurile picioarelor, cuprinzând cu brațele ei subțiri dar puternice trupul bărbatului trecut de prima tinerețe. După o clipă interminabilă, Simon a răspuns îmbrățișării, în timp ce cu o mișcare delicată o împingea înăuntru, închizând ușa în urma lor. Au stat un minut nemișcați, lipiți unul de celălalt. Apoi, cu mișcări lente, delicate, el a început să-ă mângâie părul bogat care îi cădea generos pe umeri. Năucită de emoție, tânăra femeie și-a ridicat ochii spre bărbatul pe care îl iubea deja din primele luni, fără să îndrăznească să recunoască. Buzele ei subțiri le căutau tremurânde pe ale lui. Simon i-a cuprins căpșorul în palmele lui uriașe, și-a adâncit privirea în ochii ei arzători și cu multă grijă și-a alunecat buzele fierbinți de la șuvițele rebele de păr de pe frunte, pe ochi, pe obraji. A întâlnit în sfârșit buzele care le așteptau nerăbdătoare pe ale lui. Corpul micuț și zvelt al tinerei vibra abandonat în strânsoarea ocrotitoare a brațelor sale vânjoase. Cu pași foarte lenți, Simon a ajuns la dormeza care se afla în apropiere. Fără să întrerupă sărutările care deveneau tot mai flămânde, amândoi s-au așezat.
Deodată, Magda s-a sculat brusc și cu mișcări sigure și-a deschis nasturii din față, a desfăcut cu o ușoară nervozitate cordonul rochiței de vară și a lăsat-o să-i alunece la picioare. Simon privea năucit corpul mignon al acestei femei care i se dăruia și pe care o dorea cu toată ființa lui. A tras-o spre el, lipindu-și buzele precipitate de pântecele ei, apoi de sânii feciorelnici care așteptau fremătând mângâierea. Palmele ei mici și fierbinți se plimbau iubitoare pe sub cămașa lui, explorându-i spatele acoperit pe alocuri cu păr aspru. Apoi buzele lor s-au întâlnit din nou. S-au lăsat amândoi pe spate pe dormeză, continuând să se caute cu buzele, cu dinții, cu degetele tremurânde, afundați într-o uitare binecuvântată.
Deodată, ca trezit brusc dintr-un miracol, Simon s-a oprit și a privit-o adânc în ochi:
―Nu, nu putem face asta. Nu am voie să-ți fac asta. Eu nu sunt destul de bun pentru tine. Sunt căsătorit. Tu ești foarte tânără, vei avea oportunități mai bune.
Ar mai fi adus tot felul de argumente, dacă Magda nu l-ar fi întrerupt, acoperindu-i gura cu palma ei micuță și năucindu-l apoi cu alte săruturi pătimașe.
―Scumpa mea, frumoasa mea, dragostea mea, ești sigură că asta vrei?
Abia șoptit, Magda i-a răspuns:
―Da, Simon, altfel nu aș fi aici.
S-au dăruit unul altuia cu disperare, simțind pământul topindu-se și cerul împletindu-se în contopirea lor. Dâre subțiri de sânge alunecau pe coapsa interioară a tinerei femei. Erau încă strâns îmbrățișați, copleșiți fiecare de darul celuilalt, când Simon a izbucnit în hohote de plâns. Printre sughițuri abia se puteau înțelege cuvintele:
―Edith, iartă-mă, de acolo de unde ești, iartă-mă! Doamne, ce se întâmplă cu noi? Magda, iubirea mea, eu nu mai am fetițe, știu cu siguranță că le-am pierdut, ce mă fac?! Nu ți-am spus până acum. Iubirea mea, frumoasa mea. Niciodată dar niciodată nu am simțit ceea ce simt acum cu tine. Până acum nu am știut ce înseamnă dragostea. Te iubesc, te iubesc…
Magda asculta fără să poată răspunde, mângâind cu delicatețe mâna mare și aspră a acestui bărbat pe care îl iubea.

Sursa Foto

Egon Marc Lővith: Deţinut în lagărul de la Dachau

Foto credit: Andrea Ghiţă

Delia B. Jacob