Scriu aceste rânduri la propunerea redacției, în dimineața zilei în care trebuie să aibă loc două evenimente extrem de importante pentru cei care trăiesc aici, alături de mine. La ora 8.30 urmau să înceteze acțiunile militare în Gaza, ca un preludiu la eliberarea primului grup de trei femei, ținute ca ostateci, în tunelurile ”administrate” de gruparea teroristă Hamas.
Dacă cineva își închipuie că lucrurile se petrec exact așa cum au fost formulate în acordul semnat de cele două părți în capitala Qatarului, trebuie să-l dezamăgesc: ”la noi” nimic nu e sigur, niciodată. De exemplu, instalarea armistițiului la 8.30 prevedea transferul prealabil al numelor celor trei persoane care urmează să fie eliberate peste câteva ore. Ei bine, nu! Teroriștii nu au transmis lista, schimburile de focuri continuă și două rachete au fost lansate (și doborâte) spre sudul Israelului, la numai câțiva zeci de kilometri de casa mea. Aici se încheie raportul meu de corespondent de război (amator).
Doresc să rezum aici evenimentele din ultimele 15 luni care au dus la semnarea acordului. Am stat mult la îndoială asupra modului cum trebuie abordat subiectul și cred că ar trebui să despart aspectele obiective de tumultul din sufletul fiecăruia care trăiește aici, într-o țară aflată întotdeauna între două războaie. Să începem cu partea obiectivă.
Au trecut peste 15 luni de la începutul unui război impus în mod barbar de o grupare teroristă care își duce existența pe o bucată de pământ eliberată de aproape 20 ani de orice ocupație străină (israeliană). Atacul de la 7 octombrie 2023 a schimbat complet fața locului. Aceste ultime 15 luni reprezintă o perioadă extrem de încordată și de dureroasă. Israelul a pierdut peste 1200 civili și aproape 900 soldați și s-a găsit în fața unei catastrofe umane, prin răpirea a 250 de cetățeni, copii, femei, bătrâni. Au urmat, la foarte scurt timp, atacuri militare venite din țările vecine, întâi din Liban, apoi Yemen, Irak și Siria, totul impus și condus de Iran, un stat membru al ONU care are ca țintă principală a politicii sale dispariția Israelului.
Această stare de fapt a avut și are o influență extrem de puternică asupra vieții de toate zilele a israelianului de rând.
De la Războiul de Independență încoace, Israelul nu a purtat niciodată un război atât de lung. Niciodată nu a fost obligat să transfere zeci de mii de cetățeni dintr-o parte în alta a țării, transformându-i în refugiați în propria lor patrie. Niciodată nu a fost necesară mobilizarea a sute de mii de rezerviști timp de luni în șir. Niciodată această țară nu a fost izolată de întreaga lume ca în aceste 15 luni, când aproape toate companiile aeriene străine (cu excepția câtorva, inclusiv TAROM) și-au încetat zborurile spre și dinspre Israel. Și niciodată anti-israelismul (noua formă de antisemitism fățiș) nu a fost atât de violent, de murdar și de mincinos. Și lista poate continua.
Datorită acestei situații incredibile, economia israeliană are de suferit, în primul rând din lipsă de mână de lucru, dar și din cauza încetării aproape complete a transportului maritim spre portul Eilat din cauza atacurilor permanente ale teroriștilor din Yemen.
În ciuda pronosticului sumbru, Israelul a rezistat acestui cataclism care a afectat viața de zi cu zi a fiecăruia din cetățenii săi. Armata israeliană a distrus într-o foarte mare măsură capacitatea de acțiune a grupărilor teroriste din Gaza și Liban și în plus a distrus infrastructura. Atât în Gaza, cât și în satele din sudul Libanului au fost doborâte cca 70% din clădiri și va fi nevoie de ani buni (și zeci de miliarde de dolari) pentru a repara și reconstrui tot ce a fost distrus. Rezultatul a fost semnarea celor două acorduri de armistițiu, întâi în Liban și în acum Gaza, acțiunile militare pe cele două fronturi având șanse să devină, cel puțin pentru moment, istorie.
Dar aparențele înșală, pentru că situația actuală este departe de a fi stabilă. În primul rând, aproape 100 de ostatici se mai află în tunelurile din Gaza și nu e nevoie de prea multă imaginație pentru a ne închipui în ce situație se află cei (încă în viață!) care de aproape 500 zile nu au văzut o rază de soare. Conform acordului semnat săptămâna trecută, există mari șanse de a-i vedea acasă pe toți, vii și morți, în următoarele câteva luni, treptat, în grupuri mici – dar nimic nu e sigur când ești la cheremul unor bandiți ”cu acte în regulă”, încurajați de o lume întreagă. Iar plata e cumplită: peste o mie de teroriști vor fi eliberați din închisorile israeliene, într-un ritm similar cu transferul israelienilor răpiți în octombrie 2023.
O paranteză impusă de acest ”joc” al schimbului uman. De la începutul acestui război, o mare parte a opiniei publice mondiale a înfierat Israelul pentru modul disproporționat în care își conduce acțiunile militare în Gaza. Conceptul proporționalității a devenit sloganul manifestațiilor antiisraeliene, precum și inepta justificare a Curții Internaționale de Justiție pentru lansarea mandatelor de arestare împotriva primului-ministru israelian și a fostului ministru al apărării. ”Prea mulți civili uciși în Gaza de atacurile israeliene, față de numărul de soldați israelieni uciși de teroriști, asta aduce a genocid”, s-a spus și scris peste tot. Bineînțeles, nimeni nu a îndrăznit să decidă care ar fi raportul ”acceptabil”, pentru că nimeni nu a studiat istoria recentă ca să vadă că trupele americane au ucis peste 30 civili pentru fiecare soldat străin omorît în Irak sau Afganistan! Doar că aceștia nu erau palestinieni…
Dar, culmea ironiei, când e vorba de schimburi de ”prizonieri”, ideea de proporționalitate dispare complet. Acum vreo 14 ani un soldat israelian, răpit de teroriștii din Gaza, a fost eliberat în schimbul (da, ați citit bine!) a 1027 teroriști, majoritatea ucigași, ținuți în închisorile israeliene. Printre ei era și Ihia Sinwar, capul Hamasului, recent ”transferat” de trupele israeliene spre locul unde îl așteaptă cele 72 virgine. Și acum, pentru fiecare cetățean israelian (viu sau mort) scăpat din Gaza, vor fi eliberați zeci de teroriști palestinieni din închisorile israeliene. Prin urmare, în ochii opiniei publice mondiale principiul proporționalității se referă doar la cei morți, nu la și cei vii. Iată o mostră a umanismului de tip fundamentalist!
De-ajuns cu datele obiective, reci ca gheața, să trecem la ce simțim noi aici. E greu de pus în cuvinte, dificultatea constă în a găsi modul în care trebuie expusă o stare de spirit aproape imposibil de înțeles în alte părți ale lumii.
Cred că în ziua de astăzi existența noastră este caracterizată de dubla perceptibilitate a situației. Pe de o parte, israelianul a dovedit că este capabil să treacă peste un cataclism de magnitudine națională și să depășească momentele cele mai grele printr-un surplus de energie, de toleranță la suferință, grație unui efort zilnic de a-și continua existența în ciuda a tot ce se întâmplă.
Îmi închipui că un turist străin (o rara avis în zilele noastre) ar avea mari dificultăți să înțeleagă cum se poate purta un război crunt pe 6-7 fronturi (depinde cum le numeri), cu anunțuri aproape zilnice ale soldaților căzuți, cu bombardamente, cu alarme la orice oră din zi și din noapte și în același timp…
În același timp străzile, șoselele, magazinele, teatrele, parcurile și cinematografele sunt pline de cetățeni care își petrec timpul liber în afara casei, departe de adăposturi, luând pieptiș pericolul, pentru că viața trebuie trăită! Aeroportul Ben Gurion e asaltat de israelieni care caută, chiar dacă numai pentru câteva zile, un loc unde poți dormi liniștit și unde copiii nu trebuie treziți din somn pentru a-i duce la adăpost. Publicitatea continuă să recomande produse cosmetice, un nou tip de frigider sau o vacanță superbă în insulele grecești. Și activitățile sportive continuă, deși Israelul nu găzduiește echipe străine, pentru că nimeni nu e dispus să împartă cu noi ”plăcerile” alarmelor. Și nimeni nu se emoționează când, în timpul transmisiei unui meci de fotbal, o jumătate de ecran se umple deodată cu zeci de nume de localități pereclitate de o rachetă lansată de cineva care dorește să-și confirme existența prin faptul că te ucide pe tine.
***
Ora 18.00. Afară e întuneric, dar atmosfera e luminoasă! Cele trei tinere, primele eliberate din infernul Gazei, au ajuns acasă, adică în mâinile trupelor israeliene. În curând vom ști în ce situație – fizică și psihică – se află fiecare din ele. ”Spectacolul” transferului dintr-o mână în alta va continua (sperăm!) la fiecare câteva zile, ca un ritual de film ireal.
E de-ajuns să privești atmosfera ultimelor ore în Gaza, ca să înțelegi că, de fapt, Israelul nu a câștigat războiul. În această parte a lumii câștigă întotdeauna ticăloșii. Situația din Gaza poate părea catastrofală: peste un milion de locuitori rămași fără adăpost, dependenți de camioanele zilnice cu alimente, așezări care arată ca Berlinul în mai 1945, dar pentru ticăloșii care au pornit măcelul, provocând zeci de mii de victime în rândurile propriului lor popor, ziua de azi este o victorie care va inclusă în cărțile de falsă istorie a unei populații care niciodată nu a știut să-și aleagă conducătorii.
De aceea, întrebarea din titlu este pe deplin justificată: ne îndreptăm spre o perioadă de stabilitate relativă, controlată de un președinte american ale cărui acțiuni sunt greu de prevăzut, sau doar spre un intermezzo care va lua sfârșit odată cu prima rachetă lansată din Gaza, din Liban sau din Siria (la ordinele venite din Iran sau de cine știe unde…)?
Da, cam așa stau lucrurile la noi…
Gabriel ben Meron