Nu de mult am terminat de citit o carte a scriitoarei engleze Anna Stuart. Cartea m-a impresionat în mod deosebit. Este un roman despre o femeie creștină poloneză pe nume Stanislawa Leszczynska, moașă la un spital din orașul Lodz. Stanislawa și familia ei i-au ajutat pe evreii din ghetoul din oraș în anii ocupației naziste, salvând viața câtorva oameni din ghetou, dar ea a fost prinsă și deportată la Auschwitz-Birkenau împreună cu fiica ei. La sosirea în lagăr, la selecție, Stanislawa a fost întrebată ce ocupație are. Când Mengele a auzit că e moașă, a replicat râzând:

– Moașă? Hm, ce rost are să fii aici moașă? Interesant!

Și a trimis-o la baraca unde erau femeile însărcinate.

După câteva pagini am pus cartea deoparte. Ce lucruri noi putea să-mi relateze autoarea despre această fabrică a morții? E absurd să aduci pe lume copii care oricum vor fi uciși! Totuși, peste câteva zile curiozitatea m-a făcut să reiau cartea și nu am regretat.

Stanislawa a asistat la trei mii de nașteri la Auschwitz, în condiții îngrozitoare și cu mijloace primitive. Niciuna din femeile pe care le-a ajutat nu a murit la naștere și dintre copii au murit numai doi. Stanislawa le spunea femeilor că însuși actul nașterii este o bucurie a vieții. Cele câteva ore pe care le petreceau împreună cu copiii pe care i-au dus pe lume le făceau fericite. Durerea acestor mame când li s-au luat bebelușii, depresia de care au suferit, sunt descrise detailat și cu tandrețe de Anna Stuart.

Puținele femei care nu erau evreice puteau să-și păstreze copiii, dar oricum aceștia mureau în câteva zile din cauza subalimentației, a epidemiei de tifos exantematic și a condițiilor precare din lagăr. După 1943 s-a pus în aplicare planul Lebensborn, în cadrul căruia copiii evrei care aveau trăsături ariene erau luați de la mamele lor și educați în spirit nazist. Mii de prunci au fost răpiți și dați în grija unor cupluri germane sau trimiși la orfelinate. Copiii erau atât de mici încât după război nu puteau să-și amintească de mamele lor biologice. Stanislawa cu încă câteva surori au tatuat în subsuoara noilor născuți, în mod cât se putea de discret, numerele de deținute ale mamelor, pentru a permite identificarea acestor copiii după război. Dar căutările întreprinse de autoare pentru a depista mamele copiilor tatuați de Stanislawa au fost zadarnice. În ultimele două luni de război, când paznicii lagărului se preocupau mai mult să-și salveze pielea și mai puțin de deținuți, Stanislawa și alte surori au reușit să ascundă câțiva copii care au supraviețuit.

După război, Stanislawa s-a întors la Lodz și a continuat să lucreze ca moașă până în 1958. Nu vorbea despre experiențele trăite la Auschwitz, dar după un timp, unul din fiii ei a înduplecat-o să scrie despre viața ei în lagăr. Pe acest „jurnal” se bazează cartea Annei Stuart.

În chip tragic acești copii luați de la mamele lor și plasați la diverse familii ariene sau orfelinate au fost stigmatizați de societate, mai ales în Norvegia, fiind considerați o dovadă vie a colaboraționismului rușinos.

Stanislawa Leszczynska a fost o femeie cu adevărat deosebită. Ea a fost onorată în Polonia – în zilele noastre drumul din fața fostului lagăr de la Birkenau îi poartă numele, iar în 1992 Biserica Catolică a demarat procesul de beatificare a ei. Din păcate, nu am găsit-o pe site-ul Drepților între Popoare de la Yad Vașem; titlul i s-ar fi cuvenit cu prisosință.

Andrei Schwartz
10/02/2025

Anna Stuart: Moașa de la Auschwitz
Traducere din limba engleză de Carmen Ion
Corint Books SRL Romania 2023

Sursa imaginilor

https://edituracorint.ro/moasa-de-la-auschwitz.html

https://en.wikipedia.org/wiki/File:Stanislawa-Leszczynska.jpg Public domain, via Wikimedia Commons