Sper din toată inima ca titlul de mai sus să nu ofere cititorului o scuză să treacă mai departe fără să citească articolul. În aparență, mai ales pentru cei care au trăit, ca mine, o bună bucată de vreme sub soarele distrugător al comunismului, demult nu mai e nevoie de a defini stânga din punct de vedere politic. Dar această remarcă e departe de a fi corectă, pentru că în acele vremuri mai exista încă o ”stângă”, pe lângă cea ce se auto-denumea comunistă, și anume cea social-democrată.

Stânga social-democrată a domnit în Europa occidentală exact atunci când partea răsăriteană a continentului supraviețuia cu greu ”raiului” comunist adus pe tancuri din Uniunea Sovietică. Social-democrația de tip occidental din a doua parte a secolului trecut respecta libertatea individului, dreptul de asociere, dar mai ales recunoștea importanța unei lumi politice polivalente, care să reprezinte diversele curente în opinia publică și să-i respecte dorințele legate de modul de viață ales prin alegeri libere și la intervale regulate. Social-democrația accepta și încuraja principiul pieței libere, o caracteristică clară a ceea ce în estul Europei era numit capitalism.

Și acum iată întrebarea care m-a făcut să atac subiectul de mai sus: oare când ne referim la politica social-democrată și la partide social-democrate, vorbim întotdeauna despre același lucru?

Recunosc că niciodată nu am aprofundat îndeajuns principiile economice care stau la baza sistemelor din diverse țări. (Eram ocupat în cu totul alt domeniu.) Dar accesul la informații e facil și internetul este o superbă sursă de date care permite oricui să găsească un răspuns cât de cât corect la întrebarea de mai sus și căutările mele au dat roade, am găsit diferența dintre social-democrație și capitalism. Deci s-o luăm metodic.

Bineînțeles, punctul comun (și cel mai important) al celor două sisteme este libertatea individuală, dar de aici încolo apar diferențe.

Social-democrația se bazează pe principiul economiei de piață socială, care protejează în egală măsură interesul întreprinzătorilor și al consumatorilor și muncitorilor. Ea prevede o legislație care să protejeze pe cei care nu au un venit decent și impozitează progresiv orice venit, pentru a distribui fondurile în mod satisfăcător pentru toate straturile sociale. Sau, cum scria Alexander Fuhrmann (Noima, 2022), social-democrația este o economie de piață într-un stat democrat în care puterea administrativă este cât se poate de descentralizată. În plus, social-democrația apără drepturile minoritarilor, protejează drepturile omului și încurajează multilateralismul.

Și dacă așa stau lucrurile, m-am întrebat eu, cum e definită astăzi stânga europeană? Iată ce am găsit pe Wikipedia: ”Stânga are în centrul preocupărilor sale apărarea drepturilor omului, justiția socială, egalitatea (nu numai de șanse, ci și în drepturi), abolirea discriminării oamenilor după rasă, naționalitate sau sex… Stânga modernă nu își vede împlinite idealurile decât într-o societate democratică, în care consultarea electorală are ca scop aflarea cerințelor populației, cucerirea puterii fiind calea prin care aceste aspirații pot fi traduse în viață de cei aleși prin vot”.

Este vreo diferență între definiția clasică a social-democrației europene și poziția actuală a partidelor de stânga în vechiul continent, exprimată prin frazele de mai sus? Sau poate lipsa unor deosebiri clare explică de ce numai 16 din cele 720 locuri în Parlamentul european sunt ocupate de partidele de stânga din diferite țări? Și dacă preceptele stângii europene sunt atât de asemănătoare cu cele ale social-democrației, care e definiția (și scopul) ei?

Și acum să trecem la Statele Unite, leagănul capitalismului, un sistem bazat pe două clase sociale, proprietate particulară, o economie bazată pe profit, intervenție guvernamentală minimă și încurajarea competiției la toate nivelele.

Prin urmare, din punct de vedere politic, cele două sisteme, cel social-democrat și cel capitalist, se aseamănă, dar din punct de vedere economic sunt diferențe clare: profitul, competiția, rolul minim al guvernului. În plus, sistemul economic american nu oferă cetățeanului de rând un sprijin material la nevoie (sănătate, șomaj etc.), ceea ce îndreptățește denumirea de capitalism neînfrânat, sălbatic.

Și cum stăm cu ”stânga” americană? În aparență, în Statele Unite, ”stânga” are o justificare. Programul ei politic include deziderate care în Europa au devenit demult realitate: dreptul muncitorilor de a se organiza, drepturi civile pentru minorități, inclusiv cele de culoare, acceptarea homosexualității, dar și lupta împotriva globalizării și a oricăror confruntări militare.

Și aici, adică în America, ”stânga” e practic inexistentă din punct de vedere politic. Demonstrațiile de stradă sau în campusurile universitare înșală ochiul, ele sunt gălăgioase, agresive, violente, dar pe plan național stânga ”este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”, cum spunea Nae Cațavencu.

Da, așa-numita politică de stânga se face simțită în universități, în lumea academică, într-o anumită parte a mediei, dar nu și în opinia publică americană. Și în anii următori, grație lui Trump, stânga americană își va pierde și mai mult din influența pe care o mai are, pentru că noul / vechiul președinte pare a avea puterea și capacitatea de a transforma planurile sale în realitate, iar planurile sale nu seamănă deloc cu dezideratele liberalismului american.

Concluzia mea: în ultimele decenii ideea de ”stângă” politică a devenit peste tot un fel de himeră, menținută în viață în mod artificial, mascată în ”liberalism” și transformată într-un curent extremist, minuscul, dar foarte gălăgios – atât și nimic mai mult. (Aștept comentarii opuse acestei opinii!)

În încheiere, câteva cuvinte despre stânga israeliană care, după părerea mea, nu seamănă cu nimic din cele prezentate mai sus.

Partidul social-democrat israelian este cel care a construit țara după proclamarea independenței. Într-o atmosferă perfect liberă din punct de vedere cetățenesc și într-o țară din care nu lipseau și alte (multe!) partide politice, totul se petrecea în funcție de preceptele impuse de partidul la putere. Economia (o copie nereușită a conceptului de piață socială) părea să fie de tip social-democrat, dar în realitate totul era în mâna guvernului. Iar sindicatele (afiliate în totalitate politicii partidului de guvernământ) stăpâneau nu mai puțin de o treime din economia țării și aveau în mână cam 2/3 din sistemul sanitar. (Angajarea mea la un spital al casei de asigurări care aparținea acestui sistem a fost condiționată de acceptarea carnetului de membru al Uniunii Sindicatelor și deschiderea unui cont la banca afiliată acestora – și aceasta se petrecea în anul 1986!)

Alegerile generale din 1977 au dus la schimbarea macazului. De atunci, scena politică israeliană e dominată de partidele de dreapta; puterea partidului (așa-zis) social-democrat a scăzut treptat, iar în momentul de față, aderenții săi pot umple – în cel mai bun caz – un stadion de mărime mijlocie (asocierea îmi aparține și sunt mândru de ea!). Un aspect și mai important este schimbarea de atitudine a opiniei publice israeliene în ultimele decenii.

Două mari idei au caracterizat vreme îndelungată stânga israeliană: o economie influențată în mare măsură de guvern și o politică îndreptată spre găsirea unei soluții viabile a conflictului arabo-israelian, prin apariția într-un viitor apropiat a statului palestinian, mult dorit de opinia publică internațională. Ei bine, realitatea zilei de azi e complet opusă acestor două deziderate.

În primul rând, economia israeliană de astăzi e caracterizată prin piața liberă, competiția și lupta pentru profit – adevărat capitalism neînfrânat. Sindicatele au pierdut cea mai mare parte a puterii și influenței asupra realității israeliene. Guvernul are doar rolul de regulator, dar totul în limitele impuse de o deplină libertate de acțiune, printre altele o permanentă luptă împotriva ideii de monopol.

Cât despre partea politică, ideea apariției unui stat palestinian a fost sugrumată în fașă de evenimentele declanșate de atacul barbar de la 7 octombrie 2023. Pur și simplu, nimeni (sau aproape nimeni) în Israel nu mai vorbește despre necesitatea înființării unui stat palestinian. Gaza, un teritoriu considerat palestinian, eliberat în 2005 de sub ocupația (și influența) israeliană, ”a căzut la test”! Azi oricărui israelian (și, îndrăznesc să susțin, chiar majorității populației arabe a Israelului) îi este clar că un stat palestinian independent ar deveni peste noapte un pericol de moarte pentru Israel și populația sa.

Nu, nu intenționez să merg mai departe cu analiza situației de azi în țara în care trăiesc de aproape 53 ani. Închei cu o părere personală: cel care mai vorbește azi de ”stânga” israeliană ca putere politică, opoziționistă, ori nu știe ce vorbește, ori încearcă să înșele pe cel care îl ascultă.

Deci, orice ”stângă” e… stângă? Sper că am reușit să dovedesc contrariul.

Gabriel Ben Meron