Departe de mine obiceiul de a mă juca cu supozițiile. Dintotdeauna m-am considerat un pragmatic (și meseria m-a obligat să fiu așa) și mi-am dovedit nu o dată că privirile mele se îndreaptă spre viitor, conform sfatului părintelui meu: odată terminată treaba, trage ușa după tine și nu te mai uita în urmă. Dar, după cum se știe, amintirile nu vin la comandă și nici nu se lasă cu ușurință șterse. Ba mai mult, uneori (deseori?) ele decid direcția pe care o ia gândirea ta și te obligă să rezolvi ”problema”, altfel nu-ți găsești pacea sufletească atât de necesară.

Remarcile de mai sus sunt rodul recitirii unui roman apărut în 2009, al cunoscutei autoare Victoria Hislop, intitulat The Return (Reîntoarcerea), care redă pagini din neuitatul Război Civil din Spania (1936-1939).

Cunoștințele mele despre cele întâmplate în Spania acelor ani își au originea în ceea ce am citit în urmă cu zeci de ani, atât în tinerețe, cât și după ce am intrat în viața adultă. Primele noțiuni despre acest tragic eveniment istoric le-am căpătat atunci când încercam să mă ”culturalizez” în România acelor ani, în care hrană intelectuală era selectată cu grijă de cei care aveau ca sarcină îndoctrinarea cetățenească.

Prima noastră vizită (a mea și a soției mele) în Spania a avut loc la mai puțin de un an înainte de dispariția lui Franco, deci timp de 10 zile am respirat aerul unui regim pur fascist, impus prin forță. Recunosc, atmosfera întâlnită atunci, la Madrid și în împrejurimi, nu ne spunea nimic, dar noi știam că nici în România acelor ani un turist străin nu ar fi putut ”simți” adevărata față a realității.

Ceea ce știam eu atunci era absolut clar: după înfrângerea Frontului Popular (Frente Popular) generalul Franco a instaurat un regim de dictatură, cu sprijinul Germaniei hitleriste și al Italiei fasciste. Știam și că Frontul Popular a fost înfrânt, deși în rândurile sale au luptat zeci de mii de voluntari din diverse țări (inclusiv România). Deși mi se părea că știu totul, mai aveam un ”mic” semn de întrebare: cum se face că Spania nu s-a alăturat Axei germano-italiano-japoneze, ci a rămas neutră în toți anii celui de al Doilea Război Mondial? Mi-era clar că succesul loviturii de stat conduse de Franco a oprit Spania din drumul spre o societate liberă, democratică, condusă de un guvern de unitate națională. Atât și nimic mai mult.

De-a lungul vremii am continuat să mă documentez în legătură cu evenimentele petrecute în Spania acelor ani. De dragul adevărului istoric, recapitulez datele cele mai importante.

În anii 1930, Spania avea cam 25 milioane locuitori, dintre care 30% erau analfabeți.

Dictatura impusă în 1923 de generalul Primo De Rivera a fost anulată prin primele alegeri libere care au avut loc în 1931, având ca rezultat proclamarea celei de a Doua Republici. O nouă încercare de lovitură de stat, în 1932, condusă de generalul Sanjurjo, a fost neutralizată și urmată de noi alegeri, în 1933, primele alegeri cu adevărat libere, în care au votat și femeile.

Coaliția CEDA (Confederacion Espanola de Dereches Autonomas sau Confederația Spaniolă a Drepturilor Autonome) a devenit blocul parlamentar cel mai puternic, dar încercările de democratizare a societății au fost întrerupte de nenumărate acțiuni de masă, cea mai cunoscută fiind greva minerilor din Asturia, în anul 1934.

Următoarele alegeri, cele din 1936, au adus la putere Frontul Popular în frunte cu Manuel Azana, un cunoscut activist anticlerical. Frontul Popular includea PSOE (Partido Socialista Obrero Español sau Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol), PCE (Partido Comunista de España) și republicanii: IR (Izquierda Republicana sau Stânga Republicană), condusă de Azaña și UR (Unión Republicana) condusă de Diego Martínez Barrio⁠.  

În acest moment situația politică a Spaniei a luat o turnură extrem de periculoasă. Generalul Francisco Franco, guvernatorul insulelor Canare, a organizat revolta armatei și a început Războiul Civil (1936-1939).

Împotriva coaliției republicane s-a organizat un front naționalist care includea carliștii (monarhiști extremiști), falangiștii (fasciști), precum și organizații conservatoare tradiționale. Toate considerau că Frontul Popular era un braț al bolșevismului internațional și el trebuia eradicat politic și militar. Într-adevăr, așa cum scrie cunoscutul publicist Tim Rees, decizia de a forma brigăzile internaționale a aparținut mișcării comuniste internaționale organizate de Comintern, sub egida Uniunii Sovietice, pentru a contracara activitatea fascistă în câteva țări europene.

Franco beneficia de intervenția directă a Italiei și a Germaniei naziste. (Bombardamentul Guernicăi este un exemplu al ajutorului oferit de Hitler). În ciuda ajutorului Uniunii Sovietice (armament, tancuri, avioane) și a brigăzilor internaționale (peste 40.000 voluntari), Frontul Popular a pierdut o bătălie după alta. În anul 1939 a căzut Barcelona, apoi Madridul și ca urmare în Spania s-a instaurat un regim dictatorial care a durat până în 1975, până la dispariția lui Franco și reinstaurarea monarhiei (regele Juan Carlos I).

Rezultatele Războiului Civil din Spania sunt cunoscute: peste o jumătate de milion de victime, o țară devastată din punct de vedere economic, 450.000 spanioli refugiați în diverse părți ale lumii (mai mult de jumătate nu s-au mai întors) și zeci de mii de cetățeni întemnițați, uciși și înmormântați în gropi comune. Nu mai puțin importantă este înțelegerea tacită de după moartea lui Franco, acel pacto de olvido (pactul uitării, anulat abia în 2008!) care promulga ignorarea celor întâmplate în țară timp de aproape 40 ani.

După Franco, totul a reintrat în normal și Spania a devenit o țară ca toate celelalte din lumea liberă: o democrație parlamentară și o monarhie constituțională. Prim-ministrul este șeful guvernului, iar monarhul este șeful statului. Consiliul miniștrilor este brațul său executiv, prezidat de primul-ministru.

Acestea sunt datele istorice, banale, cunoscute de toți cei interesați. Și atunci, care e scopul acestor rânduri? De unde ideea de ”a dezgropa morții”, de a readuce în discuție fapte istorice necontestate de nimeni? Iată deci ideea care m-a împins spre formularea acestui text.

Să ne închipuim că rezultatul Războiului Civil din Spania ar fi fost altul, că Frontul Popular ar fi ieșit învingător din această conflagrație care a afectat Spania și poporul spaniol de o manieră greu de imaginat pentru cine nu a trăit acele evenimente. Atunci cum ar fi arătat sistemul politic din Spania? În ce măsură ar fi fost el ”influențat” de dorința Uniunii Sovietice de a găsi ”parteneri” în Europa? Oare Spania ar fi putut deveni o a doua Franță, adică democratică și liberală? Oare Hitler ar fi acceptat o asemenea înfrângere? Oare cel de al Doilea Război Mondial ar fi început în Spania în loc de Polonia? Sau poate un al doilea pact Ribbentrop-Molotov ar fi dus la împărțirea Spaniei între cele două mari puteri totalitare? Sau poate nimic din cele de mai sus nu s-ar fi întâmplat, pentru că nici Uniunea Sovietică, nici Germania nu aveau o graniță comună cu Spania?

Toate cele de mai sus sunt pure ipoteze și discutarea lor e un simplu exercițiu mintal, inutil, pentru că în zilele noastre concluzia oricum nu mai are nicio importanță practică.

Sau poate greșesc?! Poate că au dreptate cei care spun că istoria se repetă și cele întâmplate în Spania în urmă cu aproape un secol se pot repeta și în alte părți ale globului? De exemplu, Ucraina se va confrunta oare în curând cu un război civil care să pună față în față populația ortodoxă pro-rusă din est cu cea catolică și cu clare înclinații pro-europene din vest? Și dacă da, oare cum poate fi prevenit un asemenea nou / vechi cataclism politico-militar?

Un lucru e clar: regretul meu pentru modul în care s-a încheiat Războiul Civil din Spania începe să se clatine! Nu mai sunt atât de sigur dacă ar fi fost favorabil un alt deznodământ al acelui război premergător unuia mult mai grav, mai barbar și cu implicații mult mai largi decât cel din Peninsula Iberică. 

După cum se vede, nimic nu e stabil în mintea omului, mai ales când acesta apucă să trăiască mulți ani…

Gabriel Ben Meron