Ideea articolului mi-a venit dintr-un sentiment de nedreptate pe care îl încerc de multă vreme din cauza aserțiunii foarte răspândite în societatea românească, potrivit căreia „evreii au adus comunismul”.

Fără îndoială, mulți evrei au slujit comunismul. Unii, prigoniți de regimul fascist sau legionar, sperau în mod firesc, uneori chiar idealist, că noul regim comunist va instaura egalitatea dintre oameni, indiferent de naționalitate sau religie. Alții, mânați de sentimente de răzbunare sau de revanșă, au umplut aparatul represiv al noului regim pentru a-și regla conturile cu vechii persecutori. Au fost însă și mulți care au urcat pe valul noului regim din pur oportunism și dorință de parvenire.

Trebuie să menționăm câteva amănunte esențiale în contextul relației evreimii române cu comunismul proaspăt instaurat:

Comunismul a fost adus de armata sovietică și de administrația militară sovietică a României fasciste învinse, care, totuși, prin puciul reușit condus de regele Mihai din 23 august 1944, l-a înlăturat pe mareșalul Antonescu și a întors armele împotriva Germaniei hitleriste. Prin această faptă temerară, statul român a fost salvat și mai târziu Transilvania a fost reatribuită României.

Evreii care au ajuns în vârful piramidei în Partidului Comunist și în noul stat comunist au fost evrei renegați, care ori și-au mascat identitatea evreiască, ori s-au debarasat de ea complet.

Puterea sovietică invadatoare s-a folosit în mod cinic de evrei, la fel ca și de alte minorități nemulțumite sau asuprite în fostul regim, drept pepinieră de cadre ale noii puteri comuniste. Elementele cele mai declasate, oportuniste sau servile din rândul evreilor au fost folosite de sovietici drept cadre de nădejde ale noului regim comunist. Românii, în marea lor majoritate țărani sau orășeni conservatori și ortodocși, nu aveau nicio tangență cu ideologia comunistă, ba chiar îi erau ostili, ceea ce a determinat o represiune de stat odioasă și criminală de circa două decenii.

Cei circa 300.000 de evreii supraviețuitori ai Holocaustului s-au confruntat cu discriminare socială și economică, chiar și după înfrângerea regimului antonescian.

Formele asupririi evreilor sub regimul comunist (1948–1989)

Controlul asupra vieții religioase și culturale

Sinagogile au fost supravegheate sau închise, iar școlile evreiești și instituțiile comunitare au fost dizolvate. Presa evreiască a fost interzisă sau preluată de stat (ex: publicația Unirea). Activitățile religioase și activitatea rabinilor au fost limitate, iar activitatea cultului mozaic a fost centralizată și subordonată Securității.

Supraveghere și represiune prin Securitate

Comunitatea evreiască a fost infiltrată masiv de informatori și agenți. Emigrarea în Israel era controlat strict. Mulți lideri evrei sau simpatizanți ai sionismului au fost arestați, torturați sau trimiși în lagăre de muncă, de exemplu la Canal, Gherla sau Aiud.

Antisemitism mascat ideologic

Sionismul a fost tratat ca o „ideologie imperialistă” și condamnat ca trădare națională. Campanii de presă din anii 1950 și în 1967, în timpul Războiului de Șase Zile, au reactivat retorica antisemită – deghizată în „antisionism” – uneori la nivel aproape nazist.

Procesul “lotului sionist” (1952–1954)

Lideri ai comunității evreiești, inclusiv intelectuali, au fost arestați sub acuzația de „activități sioniste” și „trădare”. Unii au fost condamnați la ani grei de închisoare sau chiar au murit în detenție.

“Vânzarea” evreilor

Între România și Israel s-au încheiat acorduri secrete pentru vânzarea de pașapoarte evreilor (sume plătite pentru fiecare emigrant). Între 1959 și 1989, România a permis emigrarea a peste 300.000 de evrei în Israel, în schimbul unor sume de bani, bunuri sau ajutor economic. Această practică secretă a fost intermediată de oficiali ai Securității și ai Mossadului. 

Atitudinea regimului Ceaușescu

Deși Ceaușescu a păstrat relații diplomatice cu Israelul după 1967 (singura țară comunistă care a făcut-o), în plan intern a continuat controlul și presiunea asupra evreilor. Totuși, după 1965, regimul Ceaușescu a înlesnit emigrarea evreilor spre Israel sau uneori chiar spre Occident și a permis o viață comunitară controlată, dar relativ liberă.

Un mare merit în crearea unei atmosfere mai relaxate în raporturile dintre Comunitatea Evreiască și autoritățile de stat românești revine fostului șef rabin dr. Moses Rosen. Clauza națiunii celei mai favorizate, acordate de guvernul SUA României, a îmbunătățit viața comunitară evreiască, în paralel cu emigrarea masivă a evreilor români în Israel. La această realitate mai favorabilă au contribuit și vizitele premierilor israelieni Golda Meir, Menachem Begin, Itzhak Shamir și Shimon Perez, primiți cu cele mai înalte onoruri de Ceaușescu și oficialii români.

Cenzura antisemitismului nu a însemnat eliminarea lui – doar mutarea lui în forme ascunse sau „ideologice”. La suprafață și în mod oficial, în legislație, regulamente, jurisprudență, nu exista antisemitism sau discriminare, dar în plan real s-au comis uneori acte individuale de antisemitism, mai ales în politica de cadre la toate nivelele.

Situația evreilor spre finalul regimului (1980–1989)

Comunitatea evreiască era îmbătrânită, redusă numeric, în mare parte izolată și sub strictă supraveghere. Emigrarea era permisă, uneori condiționată de trădarea colegilor, plata unor sume sau tăcere asupra abuzurilor, mai ales de ordin financiar și economic.

Această perioadă a coincis cu transformarea uneia din cele mai importante minorități istorice naționale într-o minoritate muzeală care, la Revoluția din 22 decembrie 1989, abia mai număra 20.000 de suflete, majoritatea peste 60 de ani. În această perioadă, regimul Ceaușescu a dispus demolarea câtirva sinagogi și centre de cult importante din București și alte orașe ale țării, pierzând clauza națiunii celei mai favorizate din partea SUA.

(Va urma)

George Vigdor