Vara anului 1949. HCM din martie 1949, a pus oficial capăt activității tuturor organizațiilor sioniste din România, inclusiv ale celor de tineret care, spre deosebire de cele mature, ce se autodizolvaseră la „sfatul” ministrului de interne Teohari Georgescu, nu au vrut s-o facă. O hotărîre a Consiliului de Miniștri devine lege și întreaga ctivitate sionistă încetează…
Vara anului 1949. HCM din martie 1949, a pus oficial capăt activității tuturor organizațiilor sioniste din România, inclusiv ale celor de tineret care, spre deosebire de cele mature, ce se autodizolvaseră la „sfatul” ministrului de interne Teohari Georgescu, nu au vrut s-o facă. O hotărîre a Consiliului de Miniștri devine lege și întreaga ctivitate sionistă încetează. Lozinca bolșevică „De preferat să sufere nouă nevinovațiț decât să scape de pedeapsă al zecelea, care este vinovat !”, preluată „ortodox” de Securitate, a fost aplicată sioniștilor și toți activiștii sioniști au fost puși sub urmărire.
Cînd m-am simțit supraveghiat îndeaproape, m-am văzut în situația de a încerca să dejoc pe urmăritori. Știam, de pildă, că la Securitate se ştia că nu obișnuiesc să port cravată și pălărie. Deci, mi-am cumpărat un Borsalino, mi-am pus zgardă la gît, ochelari mari de soare, care-mi ascundeau obrazul, dar mai ales am luat toiagul pribegiei. Unde dormeam, nu mâncam și unde mâncam, nu dormeam. Fiecare loc, fiecare etapă trezește amintiri și bine că aparțin trecutului.
La un moment dat m-am trezit nedumerit. întrebându-mă “ACUM ÎNCOTRO ?” Nu vroiam să periclitez pe alții. Eram un apropiat al Admor-ului (Mare rabin hasidic) din Buhuși-București. Rabinul și familia lui se pregăteau pentru veligiatură și mi-au propus să mă alătur lor. Așa am ajuns la Călimănești.
Două momente mi-au rămas întipărite în memorie. Primul. Făceam zilnic o plimbare prin pădurea locală, în mijlocul căreia erau presărate case de odihnă. La un moment dat îmi apare în față, un fost concetățean din tîrgul meu de origine, cunoscut pentru oarba lui slujire a partidului și mă întreabă provocator „Dar tu ce faci aici?”. M-am trezit descoperit. Și atunci, ca orice bun evreu, i-am răspuns cu o întrebare: “Dar tu?” Omul mi-a spus că se află în concediu pe care și-l petrece la casa de odihnă a Sindicatelor. Am avut o inspirație de moment și i-am arătat cu degetul spre casa de odihnă a securității, spunîndu-i, și eu îmi fac concediul stau acolo. Nu știu ce a gîndit omul, dar a șters-o.
Al doilea moment. Mențineam legătura cu Bucureștiul, prin convorbiri telefonice zilnice, efectuate de la centrala telefonică locală. Se instaurase obligaţia de a prezenta buletinul de identitate, atunci cînd comandai o convorbire. La ambele capete ale firului am procedat la fel. Ne prezentam și spuneam că așteptăm chemarea, care bineînțeles întîrzia. Pentru prăjitura promisă, operatoarea întreba Bucureștiul, ce e cu convorbirea pentru Călimănești și așa se efectua convorbirea zilnică. La un moment dat am primit știrea arestării primilor activiști sioniști, ridicați de Securitate. Atunci mi s-a părut că aud sunete neobișnuite. Bănuind că e vorba de interceptare, am depus receptorul și am hotărît să părăsesc Călimăneștii.
