Ca cititor fidel al revistei Baabel și autor ocazional, m-am obișnuit să mă confrunt cu problemele politico-socio-culturale ale prezentului – adesea dintr-o perspectivă evreiască, româno-maghiară, destul de specifică. Să-mi fie iertat dacă le rezum, cu o notă de autoironie, prin formula „țores transilvanica”. (צורעס, țóres în idiș = griji)
Totuși, nu strică să facem din când în când un mic zoom out – să atașăm un obiectiv cu unghi larg și să ne aplecăm asupra unei întrebări aproape galactice: ce se va alege din omenire pe termen lung? Nu mă refer doar la atitudinea umană, pacea mondială sau viitorul ecologic al planetei, ci – cu un pas și mai îndrăzneț înapoi – la însăși existența noastră în univers. Iar pentru cei care cred că întrebarea e prea largă, promit să rămân, cel puțin în teorie, în interiorul galaxiei noastre, Calea Lactee.
Această întrebare fundamentală a fost formulată de nimeni altul decât laureatul Premiului Nobel pentru Fizică, Enrico Fermi (1901–1954), care, în 1949, în timpul unui prânz cu colegii săi din Los Alamos, a întrebat simplu: „Unde sunt toți?”
Această întrebare avea să devină cunoscută drept „Paradoxul lui Fermi”. Dacă admitem că e foarte probabil să existe alte forme de viață inteligentă în univers, unde sunt ele? De ce nu avem nicio dovadă a existenței lor? Numai în galaxia noastră sunt miliarde de planete analoge Pământului, multe mai vechi ca a noastră. Chiar și cu mijloace de deplasare relativ lente, în câteva milioane de ani o civilizație ar fi putut să colonizeze întreaga galaxie – sau cel puțin să trimită semnale detectabile, dacă nu o delegație diplomatică sau o expediție militară. Dar până acum nu s-a găsit nimic. Câteva unde radio ciudate? Spectrele câtorva molecule organice? Poate, dar nimic care să nu poată fi explicat și în absența vieții.
Și totuși, numărul planetelor unde ar putea apărea viața este imens și, după noile date de la telescopul spațial James Webb, el a fost chiar revizuit în sus. Într-un total de cca 1018 galaxii se află cca 1024 stele cu între 1024 – 1025 planete. Dintre acestea cca 1022 planete se află în zone locuibile și cel puțin 1021 planete sunt analoge Pământului.
Pe Pământ a fost nevoie de 4 – 5 miliarde de ani pentru dezvoltarea vieții inteligente. Dar, conform estimărilor actuale, universul are o vechime de 13,8 miliarde de ani, timp suficient pentru ca un proces asemănător să se fi desfășurat și în alte locuri. Cu alte cuvinte, probabilitatea existenței vieții undeva în cosmos pare enorm de mare. Iar dacă evoluția terestră a reușit să producă fizicieni atomişti, virtuozi ai pianului și chiar anesteziști, un lucru asemănător ar trebui să fi fost posibil și în alte colțuri ale universului – cel puțin așa sugerează teoria probabilităților. Și cine a avut norocul să dea două duble la rând știe: chiar și evenimentele rare se întâmplă, chiar și cele mai rare, e doar o chestiune de timp.
Nu mă refer la probleme precum schimbările climatice, pandemiile sau asteroizii, care pot, cel mult, să întârzie sau să remodeleze biodiversitatea, ci la etapele fundamentale pe care viața trebuie să le parcurgă pentru a ajunge la o civilizație tehnologică. Cu alte cuvinte: probabilitatea uriașă a apariției vieții este contrabalansată de o probabilitate la fel de mare ca aceasta să nu evolueze niciodată suficient de departe – un fel de remiză cosmică.
Iată o trecere în revistă a principalelor obstacole sau „filtre”, în ordine mai mult sau mai puțin cronologică:
1. Formarea unui sistem planetar stabil, cu zone locuibile. Majoritatea stelelor sunt instabile sau prea masive și combustibilul se consumă prea repede. Pământul orbitează în jurul unei stele de dimensiuni medii și cu durată lungă de viață. În plus, Luna stabilizează axa de rotație a Pământului, ceea ce menține anotimpurile relativ constante – un avantaj major pentru viață.
2. Apariția moleculelor organice complexe (abiogeneză). Pe Pământ, primele molecule organice complexe, capabile de a se reproduce, au apărut în urmă cu cca 4 miliarde de ani. Pentru asta a fost nevoie de apă, energie (de la soare, trăsnete sau surse geotermale) și o chimie suficient de diversă – o combinație deloc banală.
3. Trecerea de la molecule la celule simple a fost primul mare salt. Moleculele replicabile s-au înconjurat cu o membrană lipidică, moment în care putem vorbi despre „viață”. Această etapă ar putea fi unul dintre filtrele cele mai semnificative.
4. Apariția celulelor cu nucleu. Timp de 1,5 miliarde de ani, pe Pământ existau doar organisme unicelulare simple. Abia prin fuziunea mai multor celule (endosimbioză) au apărut cele cu nucleu și organele. Fără ele, evoluția în continuare ar fi imposibilă.
5. Evoluția organismelor multicelulare. Celulele unice nu pot funcționa eficient decât dacă au dimensiuni reduse. Cooperarea între celule specializate a permis apariția organismelor mai mari. A urmat așa-numita explozie cambriană, o perioadă de diversificare biologică spectaculoasă, care s-a încheiat printr-o nu mai puțin spectaculoasă extincție în masă.
6. Apariția viețuitoarelor mari și a mobilității. Drumul spre animale și plante a presupus dezvoltarea unor sisteme complexe de transport intern și de reacție la stimuli externi: circulația sângelui, sistemul nervos etc. Mobilitatea a devenit un avantaj major pentru supraviețuire.
7. Apariția inteligenței și a capacității tehnologice. Inteligența nu este neapărat necesară succesului evolutiv – multe specii de succes nu o au (ba chiar unii oameni contemporani se descurcă de minune și fără). Doar o mică ramură din arborele vieții a dus la Homo sapiens – un noroc evolutiv greu de repetat.
8. Supraviețuirea catastrofelor globale. Pământul a trecut prin mai multe extincții în masă, inclusiv asteroidul care a ucis dinozaurii. Viața s-a menținut, dar fiecare astfel de eveniment ar fi putut să pună capăt evoluției.
9. Dezvoltarea culturii, limbajului și tehnologiei. Chiar și cu inteligență ridicată, nu toate speciile dezvoltă tehnologie. La oameni, progresul cultural a explodat abia în ultimele 10.000 de ani, iar cel industrial în ultimele câteva secole.
10. Evitarea autodistrugerii. Civilizațiile avansate pot să se distrugă singure – prin război nuclear, colaps ecologic, inteligență artificială scăpată de sub control etc. Este testul suprem și noi ne aflăm chiar acum la începutul acestuia.
Dacă toate aceste etape sunt filtre inevitabile, putem înțelege de ce nu vedem viață inteligentă în jurul nostru. Poate că abiogeneza s-a produs în multe locuri, dar fiecare pas ulterior este tot mai puțin probabil. Și cu cât civilizațiile sunt mai rare, cu atât ele sunt mai îndepărtate unele de altele în spațiu și în timp, ceea ce reduce probabilitatea contactului între ele.
Perspectiva spațială: Grupurile de galaxii sunt separate prin goluri de milioane de ani-lumină. Calea Lactee este chiar la marginea unui asemenea gol – o formă cosmică de singurătate.
Perspectiva temporală: Chiar dacă semnalele călătoresc cu viteza luminii, poate fi nevoie de mii sau milioane de ani pentru ca ele să ajungă la noi. Dacă cineva ne-a trimis un mesaj, e posibil ca acea civilizație să fi dispărut deja. Iar dacă noi răspundem, poate că nu mai are cine să ne audă.
Pământul a trecut prin multe asemenea filtre – cu siguranță până la punctul 9. Dar ne mai așteaptă filtrul 10. Poate că alții au eșuat acolo și tocmai de aceea nu i-am auzit niciodată.
Presupun că paradoxul Fermi nu este cu adevărat un paradox, ci o caracteristică inevitabilă a universului, mai precis relația dintre probabilitatea scăzută de a găsi viață inteligentă și imensitatea spațiului și timpului. Și dacă e așa, nu ar trebui să fim dezamăgiți, ci recunoscători. Însuși faptul că suntem aici, capabili să ne punem aceste întrebări, este un miracol.
Bibliografie
Robin Hanson, The Great Filter – Are We Almost Past It? 1998, http://mason.gmu.edu/~rhanson/greatfilter.html
Milan M. Ćirković, „Fermi’s Paradox – The Last Challenge for Copernicanism?“, Serbian Astronomical Journal 178 (2009): 1–20, https://doi.org/10.2298/SAJ0978001C
Nick Bostrom, „Where Are They? Why I Hope the Search for Extraterrestrial Life Finds Nothing“, MIT Technology Review, 12 mai 2008, https://www.technologyreview.com/2008/05/12/220137/where-are-they/
John G. Sotos, „Biotechnology and the Lifetime of Technical Civilizations“, International Journal of Astrobiology 18, Nr. 5 (2019): 445–454, https://doi.org/10.1017/S1473550419000028
Stephen Webb, If the Universe Is Teeming with Aliens… Where Is Everybody? Seventy-Five Solutions to the Fermi Paradox and the Problem of Extraterrestrial Life, Ed. a II-a, Springer, Cham 2015, ISBN 978-3-319-13235-8
Sursa imaginilor
Acest articol a fost publicat, cu mici modificări, în limba germană în Die Mittelländische Zeitung (DMZ): https://www.dmz-news.eu/2025/07/12/der-gro%C3%9Fe-filter-eine-erkl%C3%A4rung-des-fermi-paradoxons-und-seiner-bedeutung/ precum și în limba engleză, în The Times of Israel Blogs: https://blogs.timesofisrael.com/the-great-filter-an-explanation-of-the-fermi-paradox-and-its-significance/
5 Comments
1. Sunt uimită de cele afirmate în introducerea acestui articol, citez: Ca cititor fidel al revistei Baabel și autor ocazional, m-am obișnuit să mă confrunt cu problemele politico-socio-culturale ale prezentului – adesea dintr-o perspectivă evreiască, româno-maghiară, destul de specifică. Să-mi fie iertat dacă le rezum, cu o notă de autoironie, prin formula „țores transilvanica”. (צורעס, țóres în idiș = griji). Mă tem că autorul citeşte revista printr-o astfel de lentilă sau prismă, care nu cred că se poate aplica la revistă şi la toţi autorii ei.
2. Luând la cunoştinţă explicaţia bazată pe filtrul ecartului de timp, trebuie să recunosc că m-a întristat peste măsură faptul că nici eu şi nici neam de neamul meu nu va avea şansa unei întâlniri de gradul III…
Mulțumesc pentru observație. Așa cum am menționat chiar în text, acea formulare a fost intenționată cu o mare doză de autoironie – pe acest aspect cade accentul meu. Nu am avut deloc intenția să reduc profilul revistei Baabel sau al autorilor ei la o singură perspectivă. Dimpotrivă, apreciez diversitatea opiniilor și pluralismul temelor abordate. Totuși, formularea oarecum ironică despre „țores transilvanica” nu a apărut de nicăieri. Și nu e nimic criticabil în ea. Dimpotrivă, reprezintă, în felul său și între multe alte aspecte, un semn distinctiv al revistei Baabel pe care eu și, probabil, mulți alții îl apreciem. Unde altundeva te-ai mai putea întâlni azi cu astfel de subiecte exclusiviste?
În ceea ce privește regretul tău că nu vei avea parte, în timpul vieții, de o întâlnire de gradul trei, aș vrea să te consolez cu gândul că pe Pământ circulă atâtea figuri absurde în libertate, încât pentru unii ca noi nevoia de întâlniri extraterestre poate fi considerată deja satisfăcută.
Atâtea figuri absurde… Da, asta îmi place!
SI eu am fost usor mirata de punerea caracteristicei “lui Peter” asupra revistei baabel, chiar daca adeseori apar subiecte cu profil evreiesc, pe care nu le-as numi “tzures”, de la ebraicul tzara – tzarot, adica necazuri.
Pe langa aceste probleme care ii preocupa pe locuitori evrei din Israel si alte locuri, varietatea subiectelor abordate de unii autori este foarte mare, pentru asta e envoie de a urmari cu asiduitate revista 🙂
Ca sa pot parcurge articolul (la inceput credeam ca e vorba de Fermat, desi nici un paradox nu ii este asociat) m-am dus sa citesc putin pe Internet despre ceea ce este considerat un paradox si dupa modesta mea parere, mi-am spus ca nu e vorba de un paradox. De aceea am citit definitia paradoxului si atunci desi mai curand as alege definitia paradoxului ca fiind:
“enunț contradictoriu și în același timp demonstrabil, părere contrară adevărului unanim acceptat; fapt despre care se poate demonstra atât că este adevărat, cât și fals.”, caz in care, cred ca nu este vorba de un paradox, dar am continuat sa citesc si mi-am dat seama ca exista si alte definitii in care subiectul discutat se incadreaza – de altfel cunoscut in lumea culturii umane – ca paradox, si anume ‘ciudatenie, nepotrivire”.
Oricum ar fi, felicitari Peter pentru explorarea acestui subiect “galactic”.
)
„Toate-s vechi”, a spus poetul…
Povestea ta o cunosc din serialui „Cosmos” al lui Carl Sagan (1980). Dar, din întâmplare, am dat peste un documentar care readuce problema sub un unghi cu totul nou: https://www.youtube.com/watch?v=RoDvSSmUqzI
Este chiar foarte probabil să găsim viață în iinteriorul unor corpuri cerești. De exemplu, un satelit al lui Saturn are un ocean în interior și ar putea exista viață, chiar și multicelulară, bazată pe energie chimică, la fel ca in hydrothermal vents.