Am fost educat de părintele meu să nu mă uit înapoi, ci să trântesc ușa după mine și să-mi caut drumul de viitor. Trecutul nu se poate repara și dacă nu am învățat nimic din ce mi s-a întâmplat, păcat de timpul irosit.

Așa cum am mai scris, la emigrarea mea în Israel am lăsat în urmă o Românie stagnantă, în care nimeni (sau aproape nimeni) nu o ducea bine, dar nimeni (sau aproape nimeni) nu o ducea rău. Practic aveam de toate, deși – de exemplu, dacă aveam musafiri în weekend, toate după-amiezile acelei săptămâni le petreceam în căutare de alimente pentru a oferi oaspeților un meniu acceptabil. Aveam mașină, dar ca s-o cumpăr trebuia să pun banii la CEC, ca să se ”învechească” timp de șase luni. Și bineînțeles că pentru noi, cei înscriși de plecare în Israel, numai gândul la o posibilă excursie în străinătate era un vis cu zero șanse de realizare. Despre fiecare din amănuntele de mai sus aș putea scrie un eseu separat, dar mă opresc aici, pentru că în continuare vreau să povestesc despre recenta mea întoarcerea de 36 de minute în ”raiul” pe care-l părăsisem. De fapt, ”întoarcerea” nu m-a readus în anii 1970, ci cu vreo 15 ani mai târziu.

De multă vreme știam de infamele schimbări în viața românului în acei ultimi 15 – 20 de ani ai dictaturii comuniste. Avusesem nenumărate ocazii să aflu că răul nu avea limite și că nu bunăstarea, ci supraviețuirea devenise scopul cel mai important al existenței românului. Știam că nu prea era de mâncare, știam că nu puteai încălzi apartamentul iarna. (Potrivit unui banc al vremii cei care locuiau la parter, iarna nu aveau voie să deschidă geamurile înspre stradă, pentru ca trecătorii să nu răcească!) Nu simțeam nevoia să-mi îmbunătățesc ”colecția”… Dar iată că un prieten, bineînțeles originar din România, mi-a redeșteptat curiozitatea:

– Tu mai ții minte discursurile lui Ceaușescu?

– Nu, nu țin minte mai nimic, doar accentul acela și cuvântul ”pretini” pronunțat la fiecare a treia frază.

– Ai o jumătate de oră liberă? Dacă da, intră pe Google și caută discursul tipului din 21 decembrie 1989.

Bineînțeles că știam despre ce zi e vorba, dar amicul meu mi-a aruncat celebra expresie:

– And you ain’t seen nothing yet…

Și am făcut-o. Am văzut filmul. 36 minute în Piața Palatului, tribuna marelui conducător și miile (zecile de mii?) de cetățeni care îl adulau în primele 30 și apoi îl huiduiau în ultimele 6.

Nu știu dacă cineva în România a avut ideea (poate prostească) de a studia discursurile ”fiului cel mai iubit” de-a lungul a peste două decenii de guvernare despotică, dar eu, cu puținul pe care mi-l amintesc, consider acel discurs din decembrie 1989 ca apogeul idiotismului statal, al minciunii oficiale, al încercării de a ”vinde” unui popor necăjit și umilit o speranță fără nicio șansă de realizare. Într-o situație în care cozile se formau încă de cu noapte în fața magazinelor goale, marele conducător promitea între 30 și 50 lei primă pentru orice copil și 1000 lei pentru orice naștere…

Dar nu, promisiunile mincinoase, găunoase, lipsite de cel mai mic bun simț, au fost umbrite de urletele conducătorului (pentru că foarte repede vorbele fuseseră rostite ca amenințări) împotriva încercărilor (ale cui, asta nu spunea!) de a destabiliza independența României și de a-i împiedica drumul spre construirea socialismului (care în aproape o jumătate de secol încă nu era terminată!)

Deodată mi-am dat seama că protestele începuseră deja cu patru zile înainte, la Timișoara. În 17 decembrie, în jurul orei 16:00 protestatarii intraseră în clădirea Comitetului Județean și aruncaseră pe fereastră documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste, deci aluziile ”ilustrului conducător” la acele cercuri care atentează la independența țării erau întemeiate.

La începutul discursului, la un moment dat se aud huiduieli și fluierături din mulțimea adunată în fața balconului prezidențial. Mitingul pare să se spargă, Ceaușescu dă din mână, debusolat.

– E cutremur? – întreabă Elena.

– Aici e o provocare, spune Ceaușescu, privindu-și nevasta.

I se aude vocea:

– Alo, alo, alo, alo… Stați liniștiți pe locurile voastre…

Poate de zeci de ori.

După câteva minute lucrurile se liniștesc și el își continuă discursul, un amestec de expresii glorificatoare la adresa regimului și îndemn spre unitate, sub conducerea…

Ultimele minute sunt începutul sfârșitului: mii de oameni scandează lozinci greu de înțeles, dar se văd zeci de steaguri din care a dispărut stema țării, un clar semn de revoltă. Armata baricadează ieșirile din piață. Tanchete militare trec dintr-o parte în alta a Pieții Palatului, dar nu se opresc. Mulțimea ”defilează” prin fața balconului devenit faimos, în care nu se mai află nimeni. Iar ultima secvență arată decolarea elicopterului cu care perechea ”regală” fuge din capitală. Restul e cunoscut…

Mă întreb: oare numai mie, fost cetățean român și absent la evenimentele din decembrie 1989, îmi era important să vizionez acest film?

Detaliile acelei dimineți mi-au amintit de viața pe care am dus-o în anii de dinaintea emigrării în Israel. În discursul dictatorului am diagnosticat un amestec de furie și panică, dar și o cumplită lipsă de înțelegere a noii realități, a furtunii care se simțea deja și în alte țări din blocul sovietic, o enormă doză de încăpățânare combinată cu un fel de naivitate – individul era complet rupt de viața din jurul său.

Starea mea de spirit la vizionarea peliculei poate fi definită cu termenul ”cool”, adică obiectivă, deși tot timpul mă gândeam la puținii prieteni lăsați în urmă, la suferința lor din acei ani, și mă întrebam ce vor fi simțit ei în acele momente.

Dar ce senzații, ce gânduri și ce amintiri produce acest film românului de azi? Nu știu. Știu însă că în frecventele mele peregrinări prin România, la manifestări științifice la care sunt invitat, povestea lui ”1989” demult nu mai e la ordinea zilei în discuțiile cu colegii mei români. Poate că acesta e un semn bun, o indicație de vindecare de un trecut care nu a lăsat nimic merituos în urma lui. Dar, cred că mai există o fațetă de care nu se poate face abstracție.

În 2011, Vladimir Tismăneanu scria: Când Karl Marx a scris că omenirea se desparte de trecutul ei râzând”, a greșit profund. Omenirea se desparte de trecutul totalitar jelind.

Cu tot respectul, părerea mea e contrară cunoscutului analist politic. Eu cred că nimeni nu are dreptul să uite trecutul, oricât de odios și întunecat ar fi fost. Așa cum în toată lumea și mai ales în Israel, Holocaustul nu e uitat, ci amintit sub diverse forme, cred că nimeni nu trebuie să ignore acea parte a istoriei, epoca comunismului atotbiruitor, care nu face cinste niciunei națiuni, dar care trebuie amintită iar și iar, pentru ca generațiile următoare să știe ce s-a întâmplat cu părinții și bunicii lor în acei ani de tristă amintire. Nu, nu pentru a jeli, ci pentru a fi pregătiți să înfrunte orice viitoare încercare de renaștere a unui sistem dictatorial. Nicăieri în lume democrația nu și-a câștigat dreptul la eternitate. Democrația trebuie cultivată, păstrată și la nevoie plătită cu victime. Generația de azi, îmi închipui, consideră traiul în plină democrație ca pe ceva normal, de la sine înțeles, pentru care nu trebuie să faci nimic. Te-ai născut în democrație și mori în democrație.

Oare trebuie să menționez că realitatea e cu totul alta? Că orice democrație e fragilă și se află în pericol permanent? Și dacă e așa, fiecărei generații, mai ales în fostele țări comuniste, trebuie să i se aducă aminte, din când în când, că ”odinioară” realitatea era cu totul alta.

Și la urmă, cu ce drept am îndrăznit eu, un cetățean străin, să dau sfaturi altora?! Iată care e originea ”dreptului” meu: și (sau nici) în țara mea democrația nu și-a câștigat locul în eternitate. Și aici, unde trăiesc de atâția ani, pericolul unei schimbări e prezent și permanent. Și aici există o perpetuă frică de ce-ar putea să se întâmple dacă… Și aici ne educăm copiii și nepoții în spiritul unei echități sociale care nu poate exista decât într-un sistem democratic.

Dacă și aici… atunci catastrofa poate veni din orice direcție și poate afecta pe oricine.

Iar eu mi-am făcut mica și neînsemnata mea datorie. Nimic mai mult.

Gabriel ben Meron