Am o problemă cu visele: în momentul în care mă trezesc, ele se destramă ca fumul, se duc pe apa Sâmbetei. Știu că am visat, îmi amintesc despre cine şi, eventual, chiar unde au avut loc visele mele. Ani de-a rândul, de exemplu, umblam iar și iar pe nişte străzi, mereu aceleaşi. Aparent, mă simţeam ca acasă cutreierând acele străzi pe care nu călcasem niciodată în viaţa mea reală. Iar în ultimul timp, visez mereu că mă aflu la un fel de petrecere în locuinţa unei prietene. De ce zile în şir îmi apare în vis aceasta prietenă care locuia la doi paşi de mine, dar în orăşelul unde eu nu mai stau de opt ani?

Deşi îmi amintesc personajele şi locaţia viselor mele, mă deranjează că nu reţin conţinutul lor, ce se întâmplă în ele, acţiunea care le animează. Am sentimentul frustrant că sunt deprivată de o parte a vieţii mele care se petrece în subconştient și care mie mi se pare importantă. De aceea visul despre care voi vorbi nu îmi aparţine; el mi-a fost istorisit de o prietenă. Ei i s-a părut original şi deosebit şi pe bună dreptate, zic eu.

Prima parte a visului meu s-a petrecut în incinta Şcolii din Atena, aşa cum şi-a imaginat-o pictorul renascentist Rafael în fresca cu același nume, aflată la Vatican. Numai că în locul filosofilor și al oamenilor de ştiinţă, în majoritate antici, se aflau prietenii şi cunoştinţele mele. Era un adevărat “tableau vivant” din care făceam parte şi eu.

Ȋn vis eram încă studentă la Arte Plastice și participanţii la proiect erau colegi de ai mei, dar ni se alăturaseră și un grup de studenţi de la secţia de Dramaturgie. Munciserăm din greu ca să imităm cât mai veridic cu prezenţa noastră vie acest tablou celebru, ceea ce nu era deloc uşor, după cum s-a dovedit la repetițiile prelungite.

Pe noi nu ne interesa că cercetătorii şi criticii de artă nu au căzut de acord până în zilele noastre cu privire la identitatea tuturor personajelor din pictură: personalităţi marcante din antichitatea greacă, premergători, contemporani sau succesori ai lui Platon și Aristotel, dar apare și Averroes, care nu era nici grec, nici antic, ci un adept medieval al filosofiei aristoteliene. Și, plasați strategic între filosofi și savanţi, remarcăm pictorii: Rafael și Perugino.

Cei doi giganţi ai filosofiei antice, Platon și Aristotel, domină fresca, fiind în centrul ei şi de neconfundat prin gesturile lor – nicio disensiune aici din partea criticilor de artă! Pe noi ne interesa doar să-i redăm în așa fel încât să fie recunoscuţi cu uşurinţă de spectatori: o reprezentare a unei reprezentări… Ne preocupa să redăm tabloul cȃt mai exact din punct de vedere al înfăţişării persoanelor pictate, a veşmintelor și mai ales a poziţiilor în spaţiu care le indicau identitatea, chiar dacă aceasta e deseori ambiguă sau discutabilă.

Eu eram mândră să reprezint unica figură feminină din tablou: Hypatia din Alexandria, prima femeie din istorie cunoscută ca matematician, filosof neoplatonician şi astronom.

Papa Iulius al II-lea, care comandase fresca, s-a opus includerii Hypatiei, susţinând că ştiinţa ei ar fi incompatibilă cu religia, aşa cum o înţelegea el. Dar nu te pui cu voinţa unui pictor de a reprezenta pe cine și ce vrea el. Rafael s-a folosit de un subterfugiu: la refuzul pontifului, el l-a pictat pe frumosul nepot al papei, care tocmai vizita Vaticanul. Numai că… personajul reprezentat seamănă leit cu o femeie! În plus, ce ar căuta nepotul papei în vârsta de 20 ani într-un tablou despre filosofi și savanţi celebri?

Cȃnd repetiţia s-a terminat, “tabloul” a început să se mişte, figuranţii să discute între ei în timp ce coborau cu toţii scările care duceau spre grădina Şcolii. Era o gălăgie de nedescris, toată lumea vorbea deodată, descătuşati din poziţiile imobile.

Dar când am ajuns în grădină, am observat deodată că eram singură și că în afara ciripitului păsărilor, domnea o tăcere profundă. Tăcerea părea asurzitoare după zarva care o precedase. Eram uimită de dispariţia prietenilor mei, dar apreciam solitudinea. Ştiam că ea te îmbie la introspecţie și te ajută să te regăseşti.

După o vreme însă, am simţit lipsa companionilor mei. Solitudinea se poate uşor transforma în singurătate. Dar, privind cu mai multă atenție în jur, căutându-i cu disperare pe cei dispăruţi ca prin farmec, am observat numărul neobişnuit de mare de copaci din jurul meu. Nu-mi aminteam de prezenţa acestor copaci în grădina Şcolii din Atena. Atunci am înţeles că aceşti copaci erau, de fapt, amicii mei, metamorfozaţi ca aspect, dar aceiași prieteni statornici pe care mă puteam bizui. Şi am înţeles că nu sunt singură, ci sunt înconjurată de căldura pe care o căutam şi, mai ales, că aparţineam unei comunități minunate.

Prietena mea şi-a încheiat relatarea și s-a cufundat într-o tăcere meditativă, aflându-se vădit încă sub influența visului.

Nici eu nu doream să comentez cele auzite, gândindu-mă la exemplul lui Freud, părintele psihanalizei şi descoperitorul subconştientului, care a cam dat-o în bară când s-a aventurat în domeniul dificil al interpretării viselor. M-am gândit mai degrabă la scriitorul meu iubit, W. G. Sebald, care menţiona frecvent în opera lui atât visele, cât și coincidenţele, cărora le atribuia un rol important în viaţa sa.

Şi, în acest context al alăturării viselor şi coincidențelor, este inevitabil să nu mă refer în concluzie la mărul lui Newton (a cărui veridicitate e pusă sub semnul întrebării de unii cercetători). Mit sau realitate, Newton se referea des la acest incident, poate excesiv de des, dar avea un motiv să citeze această întâmplare ca sursă a teoriei lui gravitaţionale. Robert Hooke a avut ideea unei teorii universale a gravitaţiei înaintea lui Newton și ulterior chiar l-a acuzat pe Newton de plagiat.

În orice caz, ca să revin la rolul coincidenţelor, dacă acelaşi incident s-ar fi petrecut sub ochii mei ne-antrenaţi, m-aş fi gândit: “Aha, a mai picat un măr din pom!” şi aş fi dat totul uitării. Pe când Newton a cercetat asiduu acest fenomen timp de douăzeci de ani şi a elaborat formula matematică a atracţiei dintre lună şi pământ.

Asta dovedeşte că oamenii au parte de “coincidenţe” croite anume pe măsura lor și că ele îi îmboldesc la acţiuni și cugetări care le pot defini traiectoria în viaţă. Visele fac parte din aceeasi categorie și îţi pot și ele lărgi orizontul gândirii şi repertoriul emotiv.

Marina Zaharopol

Bibliografie:

https://en.wikipedia.org/wiki/The_School_of_Athens

https://en.wikipedia.org/wiki/Hypatia

Sursa imaginilor:

1.https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8d/Flaming_June%2C_by_Frederic_Lord_Leighton_%281830-1896%29.jpg
Frederic Leighton, Public domain, via Wikimedia Commons

2.https://en.wikipedia.org/wiki/File:%22The_School_of_Athens%22_by_Raffaello_Sanzio_da_Urbino.jpg Public domain, via Wikimedia Commons

3. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Hypatia_portrait.png Jules Maurice Gaspard, Public domain, via Wikimedia Commons

4. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Hypatia_Raphael_Sanzio_detail.jpg Raffaello Santi (Wikipedia), Public domain, via Wikimedia Commons