Fiecare supraviețuitor al Holocaustului ar putea scrie un roman sau furniza un subiect pentru un film.
Acest articol prezintă trei filme artistice zguduitoare despre soarta unor evrei maghiari în timpul Holocaustului și a unor supraviețuitori întorși din lagăre. Acestea sunt doar câteva cazuri izolate din tragedia Holocaustului, dar au fost nenumărate altele, trăite de majoritatea evreilor europeni.
Numitorul comun al celor trei filme este comportamentul localnicilor față de evrei, înainte și după deportare. Mulți dintre ei au devenit dușmănoși și unii chiar necruțători. Oare ce a produs această dezumanizare a unei mari părți localnicilor? Din istoria orășelului în care m-am născut știam că ei voiau să scape de evrei și nu neapărat din motive religioase ci, mai ales, fiindcă le invidiau succesele și abia așteptau să le ocupe casele și să le fure bunurile. Aceasta a fost realitatea pe care mi-au descris-o rudele mele supraviețuitoare ale Holocaustul. Adevărat, majoritatea nu au ucis evrei cu mâinile lor și nu toți i-au denunțat. Au fost printre ei și unii eroi care au ascuns evrei, periclitându-și propria familie.
Dar în Ungaria au fost și extremiști, bandiți aparținând Partidului Crucilor cu Săgeţi (Nyilaskeresztes Párt), un corespondent al Gărzii de Fier din România și al altor grupări criminale din majoritatea țărilor europene. Ei au colaborat cu naziștii germani și i-au lichidat ei înșiși pe evrei. Aceasta a fost și soarta lui Gedeon Richter (1872-1944), cel care a pus bazele industriei farmaceutice din Ungaria.
El și-a început studiile farmaceutice în 1890, la Universitatea din Budapesta, absolvind cum laude. A vizitat diferite companii farmaceutice din Europa pentru a studia metodele de fabricare a medicamentelor și în 1907 a înființat prima fabrică de medicamente din Ungaria. Primele lui succese au fost Kalmopyrin, o formă de aspirină folosită până astăzi ca analgezic și Hyperol, apă oxigenată sub formă de tablete patentate de el care a avut un rol important ca dezinfectant în Primul Război Mondial. Înainte de război Richter avea deja 24 de patente farmaceutice. Până la cel de-al Doilea Război Mondial avea sucursale în 34 de țări de pe cinci continente.
În 1942, ca urmare a legilor antisemite i s-a retras titlul de director al fabricii, pe care totuși a continuat s-o conducă de acasă prin oamenii săi de încredere, până în toamna anului 1944. Richter avea viza pentru a pleca în Elveția neutră, dar el nu voia să-și părăsească muncitorii, deși colaboratorii lui credincioși unguri l-au sfătuit să plece. În decembrie 1944 a fost prins de criminalii Nyilas, împușcat și aruncat în Dunăre. (1) După moartea lui, compania a continuat să crească și funcționează tot cu numele de Gedeon Richter. (2) Aici de potrivește zicala evreiască: Ai ucis și vrei încă să intri în moștenire? (1Regi 21: 19)
Atașez filmul Istoria lui Gedeon Richter, subtitrat în engleză.
***
Următorul film, 1945, se bazează pe nuvela cu același nume a lui Szántó T. Gábor. În Baabel a apărut o excelentă recenzie scrisă de Dr. Andrei Schwartz. https://baabel.ro/2018/08/sapunuri/
Filmul prezintă doi supraviețuitori care se întorc în satul lor din Ungaria, după ce și-au pierdut copiii în lagăre. Ei străbat satul pe jos, în tăcere, alături de o căruță cu două lăzi. Filmul se desfășoară într-o singură zi și prezintă reacția sătenilor la întoarcerea evreilor. Ei se întreabă oare pentru ce se întorc evreii? Ce au în lăzi, ce vor să le vândă? Oare speră că rușii aflați în sat îi vor ajuta să-și recapete casele și averile, intrate deja în posesia sătenilor, mai ales primarul și cârciumarul? Oare vin să se răzbune? Este un film psihologic care descrie frământările, uneori chiar mustrările de conștiință, dar mai ales frica de pedeapsă și de obligația de a retroceda proprietățile furate de la evreii deportați. În film aflăm despre infidelități, adicție la droguri și alcool și alte probleme personale, toate umbrite de senzația de vină. Alții însă consideră că averea furată de la evrei li se cuvine de drept cetățenilor unguri. Unul din cei care i-au denunțat pe evrei jandarmilor unguri se sinucide. Soția primarului îi reproșează că el a denunțat o familie de evrei cu care erau prieteni, ca să pună mâna pe averea lor, după care îl părăsește pe acest om de nimic.
Mai mulți săteni, unii înarmați cu bâte, merg în urma căruței ca să vadă ce intenție au evreii. Ajungând la cimitirul evreiesc, căruțașul și evreul mai tânăr sapă o groapă. Evreii deschid lăzile cu cărți de rugăciune, obiecte de cult, pantofiorii și jucăriile copiilor pieriți, le înmormântează și spun o rugăciune. Primarul și jandarmul satului, amândoi adânc implicați în denunțarea evreilor în timpul deportărilor, urmează și ei căruța. Primarul fățarnic prezintă condoleanțe celor doi evrei.
Filmul este turnat în alb-negru, respectând atmosfera de doliu a evreilor de după Holocaust. Intenția producătorilor este de a atenționa împotriva antisemitismului, într-o perioadă în care extrema dreaptă din Ungaria își manifesta din nou rasismul. (3) Filmul a primit mai multe premii internaționale. Atașez trailerul filmului.
***
Poate cea mai tristă revenire în țara de baștină după eliberarea din lagărele de concentrare a fost cea a copiilor și adolescenților, rămași orfani, singuri pe lume. Aceasta a fost soarta celebrului scriitor evreu maghiar, Imre Kertész (1928-2016), primul scriitor maghiar laureat al premiului Nobel.
Subiectele romanelor sale sunt în special Holocaustul, dictatura și libertatea individuală. În 1944, la vârsta de 14 ani, a fost deportat la Auschwitz și apoi la Buchenwald. Pe platforma de selecție a mințit că are 16 ani, ca să nu fie trimis la camerele de gazare. După eliberare s-a întors la Budapesta și a făcut diferite munci temporare. În 1953 a devenit ziarist și traducător din limba germană.
Principalul său roman este Sorstalanság (Lipsit de soartă). Chiar dacă pare autobiografic, autorul a declarat că nu este. Deși a fost scris în 1973, comuniștii au aprobat publicarea abia în 1975. (Acest lucru îmi amintește de soarta cărții The Nazi and the Barber a lui Edgar Hilsenrath. Ea nu a putut fi publicată în Germania în anii 1970, când mai trăiau mulți foști naziști. Cartea a apărut întâi în Statele Unite și abia apoi în Germania.) Romanul a fost ecranizat în 2005 și versiunea cinematografică pare mai apropiată de biografia autorului decât romanul.
Simțindu-se neapreciat în Ungaria, în anii 1990 scriitorul s-a stabilit la Berlin, unde și-a continuat și cariera de traducător. Mulți l-au criticat; este într-adevăr greu de înțeles că după toate suferințele din timpul Holocaustului se simțea mai acasă în Germania decât în Ungaria și se considera “berlinez”.(4) Totuși, în ultimii ani Kertész s-a întors și a fost înmormântat la Budapesta cu o ceremonie oficială.
Filmul Fateless / Sorstalanság (Lipsit de soartă) a fost premiat la mai multe festivaluri internaționale. Într-un articol din 2006, criticul Donato Totaro analizează în profunzime aspectele psihologice care l-au transformat pe tânărul Gyuri dintr-un adolescent vesel și optimist, într-o ființă care după eliberare se simțea străin în țara unde născuse și nu știa ce soartă îl așteaptă.(5) Regizorul filmului, Lajos Koltai, evită kitsch-ul tipic filmelor hollywoodiene, bazându-se aproape exclusiv pe puterea imaginii și a sunetului. Muzica celebrului Enio Morricone și splendida voce a cântăreței Lisa Gerard întăresc efectul emotiv al scenelor.
În lagăr, Gyuri suferă mult și rămâne în viață numai datorită ajutorului și sprijinului moral al unui prieten. Foarte slăbit și așteptând-și moartea, Gyuri are norocul să fie internat la un spital din lagăr, unde un soldat german îl tratează omenește și ziua eliberării îl găsește în viață. Un sergent evreu american îi sugerează să emigreze în SUA și să înceapă o viață nouă. Totuși, el se întoarce la Budapesta. Acolo el află că tatăl său a fost deportat, iar unchiul și mătușa îl sfătuiesc să o caute pe mama lui pe care el nici nu o cunoștea. (Părinții lui divorțaseră când el era încă mic.) Scena în care el merge cu tramvaiul prin Budapesta în hainele vărgate de lagăr este zguduitoare. Toți îl privesc ca pe o arătare. Ultima scenă a filmului îl arată rătăcind prin oraș în căutarea mamei și întrebându-se cum va putea să-și recapete dorința de a trăi. Finalul filmului este foarte bizar: După primirea rece și distantă la întoarcerea în orașul lui natal, Gyuri simte un fel de “nostalgie” pentru lagăr, pentru solidaritatea cu ceilalți deținuți. Atașez trailerul filmului:
O recenzie excelentă a cărții și a filmului Sorstalanság a fost scrisă de Laszlo Alexandru în 2009.(6) Laszlo traduce titlul cărții ca “Nedestinare”. Titlul articolului, „Aş vrea să mai trăiesc un pic în acest lagăr de concentrare frumos” pare ireal, citându-l pe eroul principal care se afla pe patul de moarte în lagăr. Această dorință paradoxală arată cât de ieftină era viața în lagăre. Mulți s-au împăcat cu soarta şi nici nu mai visau la eliberare. După eliberare, scriitorul, la fel ca protagonistul romanului şi al filmului, se întoarce în Ungaria natală. Acest excepțional articol trebuie citit neapărat!
Donato Totaro (5) își încheie rândurile cu speranța că Holocaustul va rămâne în memoria oamenilor și va inspira încă multe generații de scriitori și regizori de filme. Se pare însă că memoria este selectivă, ceea ce au dovedit tinerii pro-Hamas din toată lumea.
În general, comportamentul localnicilor la deportarea vecinilor evrei s-a caracterizat prin pasivitate, mânată adesea de teamă, dar și de lăcomie, ură și chiar agresiune fizică, așa cum arată arhivele cinematografice: unii râd și se bucură că au scăpat de evrei, ba chiar îi scuipă și aruncă după ei cu pietre. Dar au fost și unii, ba chiar comunități întregi, care și-au învins teama și au dat dovadă de eroism în salvarea evreilor. Printre ei se numără bulgarii, danezii, albanezii și grecii de pe insula Zakynthos.
Tiberiu Ezri
Bibliografie:
1. https://en.wikipedia.org/wiki/Gedeon_Richter
2. https://en.wikipedia.org/wiki/Gedeon_Richter_(company)
3. https://www.theguardian.com/film/2018/oct/12/1945-review-ferenc-torok-holocaust-second-world-war
4. https://en.wikipedia.org/wiki/Imre_Kert%C3%A9sz
5. https://offscreen.com/view/fateless
6. https://www.acum.tv/articol/9237
Sursa ilustrațiilor:
1.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Hungarian_jews_on_the_Birkenau_arrival_platform_-_Auschwitz.png Presumably Ernst Hofmann or by Bernhard Walter, according to the description of the Auschwitz Album, Public domain, via Wikimedia Commons
2. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Richter.tif?page=1 Richterbg, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons
3. https://en.wikipedia.org/wiki/File:Oliver_Mark_-_Imre_Kert%C3%A9sz,_Berlin_2005.jpg Oliver Mark / CC BY-SA 4.0 Creative Commons Attribution-Share Alike 4.0 International license.
33 Comments
Un caz special a fost la Cluj.La data de 2 iunie 1944 Clujul a fost bombardat de aviația americană. Obiectivul era gara și instalațiile legate de transportul feroviar în scopul sabotării deplasărilor de trupe germane.Au fost distruse câteva sute de case și au rămas peste 2500 de familii fără locuință.POPULAȚIA EVREIASCĂ ,LA ACEL MOMENT, ERA DEJA COMPLECT GHETOIZATĂ:Bineînțeles administrația locală a împărțit cu dărnicie locuințele evreiești sinistraților.
Vă dați seama ce s-a întâmplat după 1945 când au început să revină supraviețuitorii deportărilor și își găseau cvasi în totalitate locuințele ocupate și bunurile însușite.A fost un mare balamuc care a durat ani de zile,au fost situații dramatice.Familia mea s-a întors la Cluj în august 1945 și locuia în casa familiară rămasă neocupată (asta e o poveste lungă).În acestă situație am găzduit multe luni familia unui foarte cunoscut medic oftalmolog
,viitor conferențiar universitar.Soțiile erau prietene din copilărie.
Încă o pagină din istoria impresionantă a evreimii clujene.
Aici e cazul să înserez episodul relatat de scriitoarea Júlia Szilágyi, fie-i memoria biencuvântată, în filmul despre salvarea ei https://www.youtube.com/watch?v=fQBy4q8v_4Y&t=1115s (min.30.29-33.47) . Când a revenit din refugiul de la Bucureşti, s-a dus împreună cu mama ei la ultimul lor domiciliu (strada Kismester) unde locuise bunica Vilma. Bunica a fost deportată şi nu a supravieţuit. Júlia avea 9 ani şi intrând în curte a văzut o fetiţă îmbrăcată cu paltonaşul ei care se dădea pe bicicleta ei. S-a repezit la fetiţă ţipând: “Asta e bicicleta mea, ăsta e paltonaşul meu, dă-mi-le înapoi”. La rândul ei, fetiţa a început să strige “Ba nu, e bicicleta mea şi paltonaşul meu”. Auzind larma din curte, din fostul apartament al bunicii Vilma, a ieşit mama fetiţei care a început să se scuze: “Noi nu suntem hoţi. Nouă ne-au dat locuinţa cu tot ce era în ea”. Atunci Mama Júliei a luat-o pe Júlia de mână şi i-a spus: Hai să plecăm, nu mai avem ce căuta aici”. Administraţia oraşului a distribuit locuinţele şi bunurile evreieşti confiscate, fiind siguri că evreii nu aveau să se mai întoarcă. Din păcate, nici astăzi, în 2025, situaţia bunurilor evreieşti confiscate şi jefuite încă nu e soluţionată pe dea-ntregul,deşi restituirea lor era prevăzută
înTratatului de Pace din 1948. Din acest motiv la 75 de ani distanţă a avut loc Conferinţei de la Terezin din 2022, privind restituirea bunurilor evreieşti încă nerestituite: https://www.lootedart.com/VSJ127881121.
Vorba aia: Ce-i al meu e al meu; ce-i al tău e tot al meu.
Ca si in alte situatii, Tibi isi indreapta atentia catre aproape orice subiect, poate cu predilectie pentru cele in care valoarea, capacitatea umana sunt in centrul articolului. Aici situatia este putin inversata, personal nu cunosc cum au fost vecinii parintilor mei, mama a fost in timpu razboiului in Bucuresti, iar tatal meu in Vapniarka, Transinistria. Dar atitudini ostile ale vecinilor, ale oamenilor in general nu au intotdeauna legatura cu aceasta problema etnica. Opinia mea este ca oamenii, buni, rai, empatici sau indiferenti sunt aceiasi oriunde, in orice tara. In comunism, tatal meu a fost arestat, eu aveam varsta de 9 ani, nu a existat aproape nimeni, dintre vecini, sau prietenii lui multi care au mai dat vreun semn de viata, evrei, maghiari, fosti colegi de servici. Toti erau speriati.
Atunci cand cutitul ajunge la os, este cu mult mai greu sa te astepti la o atitudine de intelegere si de empatie. Iar antisemitismul este o buruiana care are radacinile adanc infipte in umanitate, cu atat mai mult in vremurile grele. Tibi, ai toata aprecierea mea pentru cat de multe subiecte investighezi si prezinti in fata baabelienilor. Esti neobosit si cu un suflet deosebit de bogat.
Iti multumesc vVeronica!
Iti multumesc Veronica!
Niciodată nu e prea târziu, și nimic nu e inutil!
Au trecut 80 ani si totul pare ”proaspăt”!
Merci, Tibi.
GbM
Ai dreptate Gabi.
În curtea comună cu apartamente mititele din orașul în care am crescut am avut două familii de evrei vecini: Fisher și Rosenfeld. Eu aveam 2 sau 3 ani când au plecat în Israel dar bunica mea fusese bună prietenă cu doamnele evreice. În timpul deportării evreilor, bunica și mama mea fuseseră refugiate și s-au întors acasă cam în același timp cu foarte puținii supraviețuitori ai ororii.
Eu păstrez în memorie câteva amintiri relatate demult de bunica și m-am regăsit în titlul articolului tău. Este o datorie morală să ținem vie flacăra amintirii și tu faci asta cu brio.
Multumesc Anca si mult respect tie si bunicii tale.
Foarte interesant. Mulțumesc!
IN MAI 1944 PE STRAZILE CLUJULUI MAESALUIAU TRUPELE GERMANE SI IN RINRDUL EVREILOR SE VORBEA DE POSIBILITATEA DEPORTARII TATAL MEU ERA MEDICUL STOMATOLOG AL BARONULUI JANOS KEMENY IN MAI 1944 IL TRATA PE ACESTA IN CABINRTUL DE PE STR. UNIVERSITATTII 3-PALATUL SEBESTYEN DESI ATUNCI APARUSRA DEJA LEGI CARE INTERZICEAU MEDICILOR EVREI SA TRATEZE PACIENTI CRESTINI INAINTE DE A SE DESPARTI TATAL MEU L-A RUGAT PE BARON SA-I PASTREZE UN MIC GEAMANTAN.INAUNTRU ERAU FOTOGRAFII DE FAMILIE DOCUMENTE LEGATE DE SOCIETATEA MEDICILOR EVREI PAUL ERLICH SI O CARTE DE STOMATOLOGIE VECHE DE 300 DE ANI.
IN 1945 TATAL MEU S-A INTORS DE LA AUSSCHWITZ LA CLUJ.ISI PIERDUSE SOTIA DOI BAIETI MAMA SI SOCRII. PRINTRE PRIMII CARE L-A AJUTAT A FOST BARONUL KEMENY CAREI-A RESTITUIT GEAMANTANUL.IN FELUL ACESTA EU NASCUT DUPA HOLOCAUST AM AVUT POSIBILITATEA SA-I VAD IN POZE PE FRATII MEI PETER SI STEFAN SI PE BUNICA HERMINA MISTUITI CU TOTII IN CREMATORIILE DIN LAGARELE MORTII
Mișcător!
Induioșător
Da!
Istoric de artă, pictor a Școlii băimărene și grafolog renumit, József Biró a avut un destin similar cu al lui Gedeon Richter. A fost împușcat în Dunăre, împreună cu tatăl său, în ajunul eliberării Budapestei de către trupele sovietice. József Biró s-a născut la Oradea, iar perioada cea mai creatoare a activității sale a desfășurat-o la Cluj. După ce au reușit să obțină statutul de evrei privilegiați (mentesített zsidók), József și tatăl său, Márk, s-au putu muta la Budapesta. Acolo au fost însă recunoscuți pe stradă de un vânzător de ziare, originar de la Oradea, care a început să strige cât îl ținea gura: ”Cei doi sunt evrei! Eu îi conosc!” Tatăl și fiul au fost arestați, duși la un sediu al Partidului Crucilor cu Săgeţi (Nyilaskeresztes Párt), iar în a doua zi au fost executați. Vezi:
https://baabel.ro/2021/06/lucrarile-pictorului-martir-jozsef-biro-revin-la-cluj-dupa-aproape-opt-decenii/
Vă mulțumesc! Ați întărit și mai mult ideea articolului.
În familia soției a fost un caz invers, de salvare tacită. Mătușa ei cu un bebeluș (vara soției) au fost mânate într-un hangar din Budapesta de unde urmau să fie transportate la Auschwitz. La un moment dat fetița a început să plângă. Mama ei i-i-a spus jandarmului care le păzea că fetiței îi era foame și că ea o duce acasă să-i dea de mâncare. Jandarmul a “închis ochii” și așa au scăpat mama și fetița care mai trăiește la Budapesta,
Imre Kertesz nu a trăit în Ungaria după holocaust pentru că probabil nu s-a simțit bine venit.
Nici măcar de rudelel lui. Asta se întâmplă pentru că cel a fost în lagărele de concentrare nu poate fi înțeles decât de cei ce au fost acolo și au supraviețuit. Nicio carte, niciun film nu poate reda realitatea în întregime. Supraviețuitorii din lagăre nu au fost primiți bine nici în Israel. Au fost porecliți “săpunuri” De-abia după procesul lui Eichmann oamenii au început să înțeleagă.
Și totuși mărturia supraviețuitorilor trebuia făcută. Cu toate că lor le-a fost cel mai greu să retrăiască amintirile. Știu că Kertesz însuși a asistat la filmarea cărții Sorstalanság .
Cât despre publicarea târzie a cărților și jurnalelor celor care au fost în lagăre, e de necrezut și de neînțeles, că a durat zeci de ani până a fost acceptată publicarea lor. Nu numai în Germania. Și în Olanda.Excepție face jurnalul lui Ana Frank. Probabil în multe locuri.
Încă puțin și nu vor fi supraviețuitori care să povestească.
Păcat!
Păcat!
De îndată după război, în 1945-48 au apărut cărţi de memorii (proaspete) ale foştilor deportaţi din Transilvania de Nord, ca de pildă Fűst (Fum), de Otto Kornis, Dr. Mengele boncoló orvosa voltam (Am fost medic la Auschwitz), de Dr. Miklós Nyiszli, Éva lányom (Fiica mea Eva), jurnalul evei Heyman publicat de mama ei, Ágnes Zsolt, dar apoi regimul comunist nu a prea agreat aceste memorii. Pe de altă parte, foştii deţinuţi nu şi-ar fi putut reface viaţa dacă rămâneau cantonaţi pe tărâmul suferinţelor. Unii, care nu s-au putut desprinde au sfârşit luându-şi viaţa. Memoriile au început să apară mult mai târziu, fiind depănate la vârsta senectuţii şi datorită (cred eu) proiectului Surviviors of the Shoah, care a demarat după realizarea filmului Lista lui Schindler, care a readus în actualitate cele petrecute în Holocaust.
Așa cum spui Andrea. Cartea -Am fost medic la Auschwitz -de Nyiszli Miklos am citit-o și eu.
Foștii deținuți povesteau rar.Cartea lui Primo Levi
“Se questo e un uomo”- a fost editată în SUA în 1947 restul cărților mult mai târziu.În 1963 a fost publicată cartea lui Jorge Semprun , supraviețuitor al lagărului Buchenvald-Le grand voyage -premiată cu premiul Formentor și tradusă în multe limbi.
Sunt jurnale care au fost ținute de familii și date publicității după mulți ani.
Și după toate relele totuși au fost persoane sau familii neevrei , care au salvat evrei periclitându-și viața. și nu puțne cazuri. Părinții mei au fost ajutați de prieteni creștini în tot timpul războiului.
Și eu am citit cărțile lui Nyidli și Primo Levi.
Cartea lui Nyiszl care pe vremuri auzisem că s-a sinucis.
Când a imigrat în Israel, socrul meu Feldman Tibi care a fost deportat din Oradea Theresienstadt mergea din școală în școală și le povestea cu ajutorul unei traducătoare prin ce au trecut el si familia lui.
Feldman Tibi a fost un om cu deosebit curaj. După supraviețuirea lagărului din Theresienstadt împreună cu fratele lui , cei doi au avut grijă unul de altul. Unul a muncit în timp ce celălalt a făcut facultatea de inginerie , apoi invers. El a vorbit în familie , despre ce a trecut în lagăr, a avut o colecție de timbre și cărți poștale având ca temă holocausrtul ,pe care le-a prezentat într-o expoziție în Israel ,inclusiv părți din hainele purtate și dacă nu mă înșel și magen david galben.
Venind în țară, a dedicat o parte din timpul lui educării copiilor din școală povestindu-le despre cum a supraviețuit.
Amintirea lui rămâne pentru noi vie.
Adevărat Evi, iar după ce Tibi ne-a părăsit pe veci, am donat colecția lui despre Holocaust, muzeului Yad Vashem unde a fost expusă o vreme.
Ai scris despre el un articol întitulat: Teodor Feldman – o viaţă dedicată memoriei Holocaustului.
https://baabel.ro/2020/01/teodor-feldman-o-viata-dedicata-memoriei-holocaustului/
Adevărat, trist și revoltător!
Un articol care – prin intermediuol câtorva filme impresionante – relevă modul în care s-au raportat majoritatea vecinilor la situaţia evreilor din timpul Holocaustului – cu ostilitate. După revenirea din deportare au existat chiar şi pogromuri, în Polonia şi nu numai.
Eu am să dau două exemple diametral opuse. După cum povestea Zoltán Blum, fie-i memoria binecuvântată, în filmul pe care l-am realizat despre el (https://www.youtube.com/watch?v=LIPsxDTBli8), când a revenit nu a mai găsit nicio mobilă în casă, vecinii devastaseră totul. Masa mare din sufragerie avea un sertar în care se aflau fotografiile de familie. Aceiaşi vecini le-au scos afară şi le-au dat foc în curtea casei. Nu au fost deloc prietenoşi când au văzut că a supravieţuit. Avea 16 ani şi era singurul supravieţuitor din familia lui.
Au fost însă şi vecini care, la revenirea celor deportaţi, le-au restituit toate obiectele şi documentele date spre păstrare. Îndeobşţte, administratorii caselor erau desemnaţi dintre simpatizanţii partidului “nyilaşist”. Matematicianul şi profesorul universitar Gavrilă Goldner (1940-2009), fost preşedinte al Comunităţii Evreilor Cluj, avea 4 ani şi locuia cu mama lui într-o casă cu un astfel de administrator. Când a sosit camionul care ducea evreii în ghetou şi jandarmii cu pană de cocoş au intrat în curte să-l ia pe Gabi şi pe mama lui (el avea un rucsăcel cenuşiu cu lucruşoarele lui), administratorul le-a zis: “Să trăiţi, camarazilor! În această curte nu locuiesc evrei. Credeţi-mă pe cuvânt!”. Camionul a plecat şi băieţelul de 4 ani şi mama lui au scăpat cu viaţă. Desigur, administratorul nu ştia (cum nici evreii nu ştiau) că după ghetou aveau să fie duşi la moarte, dar cunoştea condiţiile din ghetoul de la Fabrica de cărămizi şi şi-a ocrotit vecinii. În mod interesant nu i-a denunţat nimeni, deşi era epoca denunţurilor.
O poveste care demonstrează că poți rămâne om dacă vrei. Dar nu mulți au fost ca el.
Țin minte prima dată când am aflat despre „1945”, din articolul lui Andrei Schwartz. E o poveste extraordinară! I-am povestit-o și mamei mele și țin minte că și ea a fost extrem de impresionată. Și dacă vezi totul în fața ochilor, pe ecran… N-am cuvinte!