De zeci de ani suntem ”asociați”. Totul a început când am hotărât că nu mai conduc până la aeroport, o distanță de peste 100 km. De-ajuns, mi-am spus. Nu mai caut loc de parcare, nu mai aștept peste o jumătate de oră autobuzul care să mă ducă la terminal sau cel care să mă ia de la terminal la parcare. Mi-am câștigat dreptul să iau un taxi când plec în străinătate. Îmi trebuie doar un șofer de nădejde, un parolist, care chiar atunci când nu mă poate lua de acasă sau de la aeroport (din motive total obiective și serioase), îmi va găsi întotdeauna un înlocuitor la fel de corect și punctual.

Deci, de mulți ani Iosi e ”omul meu”. Ne scriem pe WhatsApp, ne aducem la cunoștință unul altuia orice modificare în programul de zbor și sper ca Iosi să nu iasă la pensie decât după ce mă las eu de călătorii în străinătate. De fiecare dată Iosi mă ia de acasă și la întoarcere mă așteaptă la aeroport, cu exactitatea unui profesionist serios. Și de fiecare dată, cel puțin o oră de drum, vorbim câte-n lună și în stele. Eu îi povestesc pățanii de-ale mele și el tace, apoi el deapănă amintiri sau îmi aduce la cunoștință noutăți din lumea lui și atunci eu tac.

Iosi are o tolbă plină de povești, majoritatea culese, desigur, de la clienții săi fideli care, la fel ca mine, îl cheamă de fiecare dată când li se pare că drumul e prea lung, prea obositor, sau după ce – din cauza vârstei înaintate – au renunțat să conducă mașina personală. Printre clienții săi se află numeroși vârstnici, majoritatea profesioniști ieșiți la pensie, dar care continuă să fie activi și care au nevoie de un mijloc de transport sigur în afara orașului. Iosi acumulează povești și profită de drumurile noastre comune pentru a mi le împărtăși, evitând de obicei amănuntele care ar putea facilita identificarea ”eroilor”.

Deunăzi aveam din nou un zbor planificat la ora 6 dimineața. M-am sculat la 1.45, Iosi a venit la 2.15, și… la drum!

– Ce-i nou? – îl întreb.

– Am o poveste, mă anunță.

– Despre ce?

– ”Cei trei mușchetari.” (El a folosit alt cuvânt, în ebraică, dar așa îl traduc eu…)  Să le zicem A., M. și S.

– Vești bune?

– Da și nu…

Cei trei sunt cercetători la universitate. Studiază cultura arabă, cu accent special pe cea a beduinilor. Precum se știe, beduinii, care până nu demult erau nomazi sau seminomazi, populează unele teritorii din Peninsula Arabică, Africa de Nord, Sinai, dar și Israel. Musulmani ca religie, beduinii au un sistem de viață deosebit, condus după legi proprii, cele mai multe nescrise, dar respectate cu sfințenie. Acesta este până astăzi un subiect de mare interes pentru cercetători din diverse țări. În ultimele decenii, beduinii din Israel au abandonat în bună măsură viața nomadă și s-au stabilit acolo unde autoritățile au înlesnit apariția unor așezări care răspund cerințelor locuitorilor.

– Și ce-i cu cei trei?

– De fapt, au rămas doi, A., cel mai în vârstă, a decedat de vreo doi ani… Dar manuscrisul ultimului volum de studii a rămas și ceilalți doi se ocupă de el.

– Și atunci, ce-i nou?

– O poveste tristă…

După socoteala mea, mai aveam cel puțin 25 de minute până la aeroport.

– Hai, spune…

– Totul s-a petrecut săptămâna trecută, de Roș Hașana (Anul Nou evreiesc). M., unul dintre cei doi, mă sună: ”Trebuie să ajung urgent la S., trebuie să luăm o decizie importantă cu privire la volumul pe care îl edităm.” Eu mă mir: ”Chiar azi, de sărbătoare?!” ”Da, e urgent.” Mi-a cerut să vin la el, încă înainte de prânz…

Iosi tace o clipă, depășește un camion (un camion pe autostradă la 3 dimineața?!), apoi continuă:

– M-am certat cu nevastă-mea, ea nu înțelege că și la noi, ca și la dvs., medicii, există urgențe… I-am spus că nu pot refuza clienți vechi și am plecat să-l duc vreo 50 km, în mica așezare unde locuiește S. Până aici totul a mers strună, dar de aici încolo, chiar tragedie!

– Adică?

– Madam S. ne-a deschis ușa, s-a uitat la noi ca la noi ca la niște străini și s-a repezit la clientul meu: ”Ce cauți aici? Nu știi că azi e sărbătoare?!”

– Ce vorbești? – îi spun eu lui Iosi. Nu pot să-mi închipui că s-a întâmplat așa ceva!

– Stai, că încă n-ai auzit nimic. Când am auzit vorbele doamnei, i-am spus clientului să mă sune când vrea să-l iau acasă și am plecat în grabă. În mai puțin de cinci minute îmi sună telefonul celular și soția lui S. îmi cere să vin imediat să-mi iau clientul acasă! Îi găsesc în plină ceartă. Unu’ zice: ”M-ai chemat.”, celălalt îi ripostează: ”Ai visat!”

Taxiul e deja la vreo 10 km de aeroport.

– Te rog, spune repede cum s-a terminat!

– Urât de tot… După ce au abandonat subiectul invitației care nu a existat, S. îi spune: ”Dacă tot ești aici, trebuie să decidem cine e primul pe lista autorilor.” Clientul meu, M., răspunde pe loc: ”Bineînțeles că eu!” S. îi să replica: ”Pe dracu’! Tu n-ai contribuit mai nimic! Și doar am hotărât că punem numele în ordine alfabetică, deci A. (decedatul) e primul.

Iosi mă vede nedumerit și decide să mă pună la curent cu ultimele amănunte.

– Știi ce s-a dovedit? Clientul meu nu primise nicio invitație… Soția lui S. m-a luat deoparte și mi-a povestit: ”M. e dement, cu acte în regulă! Psihiatrul l-a examinat acum trei săptămâni, are diagnostic, trăiește în altă lume. În ultimul timp nici n-a mai participat la definitivarea volumului de studii despre beduini. Ia-l acasă și nu mai răspunde la apelurile lui, decât dacă te rugăm noi să-l aduci…”

Iosi a deschis portbagajul și mi-a predat valiza:

– Îmi pare rău că nu putem continua discuția, dar la întoarcere te pun la curent cu ultimele noutăți.

Patru zile mai târziu. Uitasem de toată tărășenia și nu voiam decât să plec acasă. Iosi mă aștepta, ca de obicei, jovial, cu un pahar de plastic în mână:

– Să-ți iau și dumitale o cafea?

Abia am părăsit aeroportului și Iosi mi-a amintit unde rămăsesem cu povestea.

– Îți plac filmele polițiste? mă întreabă.

– Bineînțeles!

– Atunci o să-ți placă și sfârșitul poveștii mele.

Iosi ia o gură de cafea și trece pe banda din dreapta a autostrăzii, gata să conferențieze.

– Îți amintești de colaboratorul al treilea, cel decedat? La 85 de ani vânduse mașina și adesea mă ruga să-l duc în diverse locuri, așa că îl cunoșteam bine. Între timp, editura care urma să publice ultimul lor volum a decis să scoată o primă ediție de câteva mii de exemplare și urma să semneze contractul cu cei doi rămași în viață și cu soția decedatului. Numai că acum câteva luni și aceasta a trecut în lumea de veci și copii nu aveau. Prin urmare, venitul de pe urma publicării trebuia împărțit între cei doi colaboratori rămași în viață, ceea ce lui S. și soției sale nu le-a prea convenit… Și atunci au căutat o cale să-l elimine din joc pe M.

Am răspuns nedumerit:

– Nu prea înțeleg… Doar lucrau împreună de atâta timp și acela nu era primul volum pe care l-au scris împreună…

– Ei și? – îmi răspunde Iosi. Ai auzit de mirosul banului? Asta atrage omul mai tare decât îl atrage puterea pe politician (sau mierea pe urs, aș fi adăugat eu). Ce nu face omul pentru bani? Așadar, nu știu cum au reușit să momească un psihiatru, l-au adus la o întâlnire a celor doi coautori și apoi acela a scos un document cum că M. este într-o fază avansată de demență, după care l-au scos de pe lista celor care urmau să primească plata pentru volum, iar S. urma să primească singur toată suma… Doar că treaba a ieșit la iveală, contractul a fost anulat și conflictul a ajuns la tribunal. Și cei mai fericiți sunt cei de la editură: volumul va fi publicat și se pare că ei nu vor plăti un sfanț pentru drepturile de autor!

Am ajuns acasă. Mi-am luat rămas bun de la H.:

– Să știi că m-ai pus pe lucru… Trebuie să scriu despre povestea asta!

– Ferească Dumnezeu! Vrei să mă bagi în bucluc?!

– Nicio grijă, textul va fi în românește și nu va conține niciun nume…

– OK., atunci ne revedem luna viitoare, parcă așa spuneai…

Povestea mi-a cam zdruncinat dramul de încredere pe care-l mai aveam în semenii mei.

Se spune că fenicienii au inventat banul, dar odată cu banul a apărut lăcomia, goana după sunători, iar relația dintre oameni a devenit adesea subordonată dorinței de înavuțire, de chivernisire.

Se spune că banul nu are miros. O fi, dar uneori are – și miroase tare urât.

Dar gurul meu, Woody Allen, e de altă părere. El susține că e mult mai bine să ai bani decât să nu-i ai, chiar dacă te gândești numai la aspectele pur financiare ale vieții. Unii îi dau dreptate.

Cât despre miros, se pare că totul depinde cât de mult timp îți trebuie ca să te obișnuiești.

Săptămâna viitoare mă întâlnesc din nou cu Iosi, tot pe la 3 dimineața. Oare ce poveste îmi pregătește?

Gabriel ben Meron