Un vis pe care mi l-am împlinit în 2018, odată cu ieșirea la pensie, a fost să particip la un curs de limba arabă la una din nenumăratele școli particulare care oferă cursuri de limbi străine pentru adulți. Soția mea și cu mine, născuți și crescuți în Ardeal, suntem bilingvi (română și maghiară) de când ne știm, la fel ca toți copiii din jurul nostru, încă înainte de a fi mers la școală.

Și acum mă deranjează că copiii mei, născuți în Israel, nu sunt și ei bilingvi. Spre deosebire de noi, care am făcut școală în România, unde studiul limbii și literaturii maghiare nu era obligatoriu, în Israel, în școlile guvernamentale, limba arabă era obligatorie în clasele primare în perioada când ei umblau la școală. Opinia mea este că pentru a avea o șansă de coexistență (nu neapărat pașnică), trebuie să cunoaștem limba și cultura celorlalți, cel puțin atât și așa cum o cunosc ei pe a noastră. Nu am pretenția să citesc Coranul sau literatura arabă „serioasă”, nici măcar ziarul, îmi doresc doar să înțeleg ce vorbesc în jurul meu casierițele la supermarket-ul din cartier, tinerii care lucrează în garaje, surorile la spital – vecini cu care aveam contact zilnic

La cursul de începători eram șase „elevi” și, cu excepția unei adolescente, toți eram trecuți bine peste 50 de ani, la fel ca profesorul nostru, un arab dintr-un sat din apropiere. Unul din subiectele cursului era ceasul și timpul. Atunci am auzit-o pe tânără, elevă în clasa a X-a, spunând profesorului, desigur în ebraică: „Lăsați-mă în pace cu subiectul ăsta. Eu nu cunosc ceasul, decât pe cel digital”. Observasem și eu cum treptat, mai ales în rândul tineretului, dispar formulările „este aproape 10 și un sfert” sau „e trecut de trei și jumătate”.  Dacă întrebi cât este ceasul răspunsul e „digital”: „zece și treisprezece” sau „cincisprezece treizeci și patru”.

În perioada aceea l-am întrebat pe fiul meu dacă el crede că școala trebuie să-i oblige pe copii să învețe lucruri pe de rost. Oare el îl va obliga pe copilul lui, atunci când va ajunge la școală, să învețe pe dinafară tabla înmulțirii? După câțiva ani, l-am auzit plângându-se că în școală copilul lui pierde timpul învățând să scrie de mână, când era clar că niciodată în viață copilul nu va scrie de mână, cursiv, așa cum a făcut el înainte de a i se permite să folosească tastatura.

Cuvintele lui mi-au amintit de discuțiile între părinți de pe vremea când eram eu la școală: „La ce o să-i servească copilului să știe să calculeze tangenta?” Sau „Pe al meu l-au căzut la română! Pentru Dumnezeu, e român, ce, nu știe românește?!”

Ca elev, mă uitam la cartea cu tabele matematice și mă întrebam de ce trebuie să învăț să calculez rădăcina pătrată și cubică, dar nu și logaritmii. În ochii mei nu era nicio deosebire, totul se putea găsi în cartea cu tabele.

Nu demult, fiul meu mi-a spus că la sfârșitul anului trecut (când nepotul meu era în clasa a III-a), învățătoarea a cerut tuturor copiilor să învețe tabla înmulțirii pe dinafară. A mai adăugat, foarte serios, că nu este sigur că acest lucru s-a făcut în toate clasele din școală.

Astăzi totul este pe calculator / pe telefonul mobil. Printre nenumăratele efecte (sau poate defecte?) ale calculatorului, astăzi niciun vânzător nu mai știe să socotească singur restul. Dacă plata în numerar va dispărea, fiind înlocuită de carduri, presupun că mulți oameni nu vor mai ști să numere, balanța de plăți a oricărei unități va fi prezentată probabil în culori: verde – balanță pozitivă și roșu – balanță negativă.

Câți dintre noi, cei care citim articole în mai multe limbi, nu s-au ciocnit de problema unde să pună punctul și unde virgula, atunci când doresc să scrie în cifre datoria guvernului Statelor Unite sau cum să folosească într-o conversație termeni ca miliarde, bilioane sau trilioane?

Timpul este una dintre cele mai importante resurse la dispoziția individului și a societății. Societatea modernă de tip occidental pe care o cunosc alocă fiecărui individ în jur de 10-12 ani pentru studii, cel puțin 4-6 ani, dar nu mai mult de 18-20. Nu intru în discuția, tentantă de altfel, despre ce înseamnă practic, în diverse locuri și perioade, studiile numite de politicieni gratuite și obligatorii. Abia în secolul al XIX-lea s-au introdus legislații referitoare la munca copiilor, abia recent societatea a descoperit că este mai rentabil, mai eficient economic și social, ca un copil să învețe înainte de a fi trimis în câmpul muncii, deși din punct de vedere fizic, ar fi putut fi (și a și fost) folosit în câmpul muncii fără „să-și piardă timpul” la studii. Timpul limitat alocat studiilor a devenit resursa cea mai valoroasă. Cine decide ce trebuie să învețe un copil: tangenta, limba română, Coranul, calcularea logaritmului sau a rădăcinii pătrate?

La fel ca generalii care pregătesc armata pentru războiul… precedent, societatea știe să se pregătească foarte bine să facă față catastrofelor de care a avut parte. Atacul din 11 septembrie 2001 a dus și la reorganizarea sistemului de contrainformații din Statele Unite, alcătuit până atunci din peste o mie de agenții care nu comunicau eficient între ele. Concluzia tuturor anchetelor a fost că o comunicare eficientă ar fi putut preveni evenimentul. Tsunami-ul din 26 decembrie 2004 a făcut ca pe majoritatea plajelor din lume să se introducă difuzoare de avertizare conectate la centrele seismografice naționale.

Sunt și lucruri mai puțin dramatice. Orice spital este pregătit să continue să funcționeze cât mai aproape de normal, chiar dacă este o pauză de curent. Dar un supermarket? Nu este critic, în cel mai rău caz va fi închis și în câteva ore, cel mult o zi, se va procura (dacă nu cumva are) un generator mobil care să asigure frigiderele și eventual redeschiderea supermarketului.

Dar dacă internetul cade? Cum se descurcă un spital, cum funcționează sălile de operații, cum va elibera și asigura administrarea corectă a medicamentelor dacă personalul spitalului nu mai știe să scrie de mână?

Întrebați-i pe cei care au fost la spitalul Hillel Yaffe din Hadera în 13 octombrie 2021, fie ei pacienți sau salariați, când sistemul IT le-a fost blocat de un atac cibernetic. Conform presei, a durat o lună și jumătate până când toate sistemele informatice au fost restaurate și spitalul și-a reluat activitatea completă. „Pune un specialist în junglă, echipat cu un topor. Cât va dura până îți va trimite primul e-mail?” Această întrebare ilustrează perfect cât de limitată este cunoașterea fără o infrastructură adecvată.

Este posibil ca în următorii ani, „scrisul de mână” să meargă pe calea caligrafiei, să devină o materie facultativă, de nișă, cerută doar în anumite profesii. În viitor, cine va mai avea nevoie, probabil că va învăța singur să scrie de mână, cu litere cursive.

Sistemul de învățământ a descoperit că tot mai multe profesiuni sunt pe cale de dispariție și sistemul încearcă să îi învețe pe elevi cum să învețe, fără a mai intra în multitudinea de detalii legate de specializările care apar și dispar pe piață.

Frunzărind documente vechi, am descoperit că în 1908, în clasa a VI-a gimnazială (la 14 ani) bunicul meu a învățat limba greacă, iar în 1940, la aceeași vârstă, tatăl meu a învățat limba latină. Fizica din anul I de facultate m-a obligat să învăț singur alfabetul grecesc, dintr-o carte de tabele matematice, sau poate din Dicționarul Enciclopedic – Wikipedia anilor ʼ70.

Acum eu mă consider norocos. Într-o formă sau alta, datorită programului sau unor profesori entuziaști, pe lângă materiile grele, obligatorii pentru examenele de ciclu, bacalaureat și admitere am avut parte de puține, dar foarte interesante ore de astronomie, caligrafie, botanică, filozofie, geologie, latină, zoologie. Totul superficial, doar pentru a-mi arăta că și așa ceva există. Dar atunci, la fel ca majoritatea colegilor mei, nu le-am apreciat.

Eu cred că și tabla înmulțirii va trece la categoria de probleme facultative, studiate doar de cei interesați. Las la latitudinea cititorului să-și răspundă la întrebarea ce sisteme de studii să recomande copiilor și nepoților lor.

Andrei Herzlinger