Număr vizualizări 15 ori

Tatăl meu, Carol Lőwy, ar fi împlinit acum vârsta centenară, prilej să evoc câteva episoade din viaţa sa adesea zbuciumată. Trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial, marginalizat de regimul comunist, medic pediatru apreciat al Clujului, activ chiar și la vârsta de peste nouăzeci de ani, autor al mai multor volume de eseuri și articole de popularizare a științei, a desfășurat o activitate multilaterală și bogată.

Adolescent pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial, el a avut şansa de a locui la Timişoara. A trăit într-adevăr sub amenințarea deportării, dar, până la urmă, aceasta nu s-a produs. În schimb a fost mobilizat la muncă silnică, prin așa-numitul program de muncă de folos obștesc sau de interes obștesc. A luat parte la construcția clădirii postului de radio Timișoara, care, din cauza posibilelor bombardamente, avea mai multe etaje subterane. Era angrenat într-o muncă grea, ducea cu roaba pământ și moloz de la adâncimea mai multor etaje. Trebuia să-și păstreze echilibrul pe scânduri înguste. Lucra alături de infractori condamnați. I se permitea totuși să locuiască acasă. Seara, după ziua de lucru istovitoare, mai avea energia să iasă la plimbare în oraș, cu vreo domnișoară preferată. Se întâmpla să treacă pe lângă ei un camion cu deținuți în uniforme vărgate de închisoare. Văzându-l pe tata, deținuții strigau în gura mare: „Salut, colega!” – o situație cel puțin jenantă în centrul orașului, unde îl cunoșteau foarte mulți.

Sfidând greutățile fizice și îngrădirile intelectuale din timpul războiului, tata ținea pasul cu literatura și muzica. Împreună cu prietenii asculta muzică clasică, de pe discuri de ebonită cu turație 78. (O simfonie de Beethoven necesita patru discuri întregi, pe ambele părți.) Studia pianul cu doamna Augusta Herschkovits, discipolă a lui Béla Bartók. Nu avea timp să exerseze, dar nu lipsea de la nicio oră. Acolo a cunoscut-o pe mama, el avea optsprezece ani, ea era cu doi ani mai tânără.

Practica scrima cu rezultate destul de bune, cu toate că era stângaci. Din cauza legilor discriminatorii, și-a putut susține bacalaureatul numai după război. S-a înscris la Facultatea de Medicină din Timișoara. Noua facultate s-a deschis în 15 iulie 1945 și la început s-a intrat fără examen de admitere, doar că, după spusele lui, din cei 412 studenți înrolați în primul an de studiu au absolvit doar 18. Tata se afla printre aceștia.

Entuziast al noului regim, s-a angajat voluntar la construirea liniei de cale ferată Bumbești-Livezeni, devenind muncitor la „Șantierul Național de Muncă Gheorghe Gheorghiu-Dej”, deschis la 1 aprilie 1948. Bunica îl vizita, aducând de la Timișoara un coș plin cu fructe. Vizitatorii erau îndrumați spre o sală de așteptare, iar omul de serviciu anunța persoana vizitată. Tânărul care l-a anunțat pe tata i-a spus zâmbind că „a sosit”, aruncându-i priviri semnificative. Nici prin gând nu-i trecea că ar putea fi mama lui, nu iubita. Bunica avea patruzeci și patru de ani și își păstrase frumusețea din tinerețe.

Tata și-a depus actele de plecare definitivă în Israel și cu toate că s-a răzgândit rapid, gestul a fost suficient pentru a fi exclus din partid. Timp de aproape trei decenii i s-a refuzat pașaportul chiar și pentru țările socialiste, căci la rubrica apartenenței politice trebuia să treacă „exclus din partid”. Situația a fost îndreptată doar în anii 1970 de un pacient, „tovarăș cu ochi albaștri”, care pur și simplu i-a scos hârtia compromițătoare din dosarul personal.

Mi-a povestit o întâmplare nostimă din timpul concentrării sale la Borșa, Maramureș, împreună cu alți doi medici. Într-o zi ploioasă stăteau tustrei în pridvorul dispensarului și îi priveau zâmbind pe soldații aflați în drum spre poligonul de tir. Crezând că distinge în zâmbetul lor o tentă ironică, comandantul s-a supărat foc și le-a ordonat să iasă și ei la trageri, amenințându-i că nu se vor întoarce până când nu-și vor fi îndeplinit norma. Dar tata era un țintaș talentat, iar dintre colegii lui, unul era un bucureștean din lumea mondenă, care obișnuia să meargă la vânătoare, iar celălalt un aristocrat „născut cu pușca-n mână”. În zece minute și-au îndeplinit norma și s-au întors la dispensar, pe când restul militarilor a rămas ore în șir la poligon.

Mama fiind preparator la Facultatea de Filologie de la Cluj, tata a încercat să se apropie de orașul de pe Someș. A primit un post de medic stagiar la Călățele. Făcea naveta cu trenul și ajungea acasă seara târziu. Făcea inspecții medicale și în satele din Munții Apuseni. Seara se aduna „intelectualitatea locală”: secretarul de partid, președintele CAP, șeful postului de miliție, directorul școlii, învățătorul, vânzătorul de la magazinul mixt și moașa. După câteva păhărele de vinars și câteva sticle de bere, deveneau vorbăreți.

– Aici toți sunt legionari? – a întrebat tata.

– Da, domnule doctor!

– Și tu, Ioane?

– Și eu, domnule doctor.

În 1968 doctorul Lőwy făcea inspecție medicală în Delta Dunării și nu a auzit nimic despre invadarea Cehoslovaciei. Când a revenit la Galați, medicul șef i-a spus, că „acolo, la voi, este revoluție”. Dacă este revoluție, înseamnă nu este de mâncare. Disperat, tata s-a întors la Cluj cu un rucsac de patruzeci de kilograme, plin cu conserve. Timp de un an am mâncat pateu de ficat din conservă.

Mereu doritor de noutate, juca pe scena trupei de teatru amator al medicilor, a jucat și în două piese de Eugen Lovinescu. Avea o prezență scenică convingătoare. Vorbea româna ca a doua limbă, dar reușea să-și controleze accentul aproape perfect.

Avea talent la desen. Scria cu mâna dreaptă, dar desena cu stânga. De ziua copilului confecționa frumoase panouri de perete, cu text compus de el și decupaje din reviste occidentale. Textul „compus” îmi amintește de compozițiea sa pentru saxofon cu acompaniament de pian, piesă care a și fost interpretată într-un recital la Conservatorul de muzică de la Cluj. Coresponda cu compozitorul maghiar György Kurtág, care îi fusese coleg de liceu la Timișoara. (Dublu laureat al Premiului Kossuth, Kurtág este activ și astăzi, la vârsta de 99 de ani, fiind în curs de a compune o operă.)

Carol Lőwy a condus numeroase emisiuni de popularizare a științei la Radio Cluj și la Universitatea Populară. Timp de ani de zile avea în revista Dolgozó Nő o rubrică săptămânală cu sfaturi medicale destinate mamelor. Era medicul pediatru apreciat al intelectualilor clujeni, printre ei scriitor, artiști plastici, muzicieni și actori. Când am început să lucrez la întreprinderea de produse cosmetice Farmec, aproape zilnic câte o muncitoare ce mai face Domnul Doctor. A vindecat trei generații: bunici, părinți și nepoți. A trăit o viață agitată, cu multe satisfacții și decepții, cu o jumătate de secol petrecut într-o locuință care devenise un lăcaș de cultură, cu o bibliotecă vastă în cinci limbi și o colecție remarcabilă de discuri de muzică clasică. A plecat pe veci cu două săptămâni după ce împlinise nouăzeci și trei de ani.

Sursa ilustrațiilor: Colecția autorului

Daniel Lőwy