Număr vizualizări 13 ori

Îmi amintesc că în copilărie, unul din jocurile mele preferate era să merg pe la prietene și să împodobim împreună pomul de Crăciun.  Petreceam ore în șir, făceam podoabe din hârtie colorată…  Și când totul era gata se aprindeau lumânărelele.  Într-o zi l-am întrebat pe tata dacă pot să fac și eu un pom de Crăciun acasă.  „Nu!”, a venit răspunsul.  „Lumânărelele le aprindem de sărbătoarea noastră.”  Am acceptat (cu părere de rău) hotărârea tatei și acum, când înțeleg mai mult, tind să-i dau dreptate: dacă nu ne păstrăm propriile sărbători, cine să le păstreze pentru noi?

De fapt, nu m-aș mira dacă Hanuka și Crăciunul ar avea pe undeva o origine comună, ar fi ecouri ale unui ritual străvechi de a aprinde focuri pentru a alunga întunericul în nopțile cele mai lungi ale anului.  Și, precum se știe, adesea religiile noi adoptă obiceiurile mai vechi – e mai simplu decât să încerce să le combată…

Dar… lumânărele??  Doar Hanuka comemorează miracolul căniței de ulei care a ajuns pentru opt zile pentru lampa din Templu.  Atunci de unde lumânărele?  Într-adevăr, evreii care trăiau în jurul Mediteranei, în locuri unde cresc măslini, foloseau lămpi cu ulei.  Dar prin jurul anului 1000, când au migrat spre nordul Europei, uleiul de măsline a devenit marfă de import, foarte scumpă sau chiar imposibil de obținut, și cei mai mulți au fost nevoiți să se descurce cu ce se găsea: lumânări de seu ori ceară de albine.

În multe domenii ale vieții evreiești există prescripții cât se poate de precise, deci ar fi de așteptat ca și candelabrele de Hanuka să fie toate la fel, doar sunt obiecte de cult.  Dar când e vorba de hanukia, se cere doar să aibă un șir de opt flăcări plus una „de serviciu”, de la care să fie aprinse celelalte.  (Flacăra „de serviciu” primește adesea un loc mai înalt sau mai la o parte.)  În rest intervin doar tradițiile locale, materialele disponibile și fantezia creatorilor.  Mi-am putut forma o imagine vizitând secția etnografică a Muzeului Israel care adăpostește o minunată colecție de hanukiot. 

Expuse sunt vreo o sută de candelabre istorice, cele mai multe din ultimele două secole, dar sunt și unele mai vechi, chiar mult mai vechi.  Ele au fost adunate din diferite țări unde au existat (sau mai există) importante comunități evreiești: unele chiar de aici, dinaintea întemeierii sau din primii ani ai statului Israel, dar și din multe țări europene, din nordul Africii, din Orientul Apropiat etc.  Și diversitatea e uimitoare. 

Există un „model de buzunar”, cât palma, care a fost folosit probabil în călătorii, dar și unele înalte de un stat de om, aprinse în sinagogi.  De altfel, în serile de Hanuka, la Ierusalim se aprind candelabre enorme în locuri publice, precum și pe acoperișul unor clădiri (instituții, ministere, școli, spitale…)  Spre uimirea mea, am aflat că în ultimii ani acest obicei s-a înrădăcinat chiar în unele țări cu o populație majoritară creștină.

Materialele folosite sunt din cele mai diverse, trebuie doar să nu fie inflamabile – nimeni nu vrea să-și aprindă casa odată cu lumânărelele.  Multe sunt făcute din alamă sau bronz, cei bogați și-au făcut hanukia din argint sau chiar din argint aurit, cei săraci… din ce au avut la îndemână.  S-a folosit și ceramică, porțelan, sticlă, piatră…  Ornamentația depinde, desigur, de posibilitățile fiecăruia.  Apar multe motive tradiționale ca steaua lui David, tablele legii, leul (simbolul Iudeei și al Ierusalimului), cănița de ulei, inscripții legate de Hanuka…  Dar mult mai interesante mi s-au părut amănuntele ieșite din comun, care ne permit să aruncăm o privire spre locuri îndepărtate, vremuri de mult apuse, sau chiar care „spun o poveste” despre oamenii care le-au folosit…

Cea mai veche din întreaga colecție este o hanukia din anii 1300.  Oare există și altele mai vechi?  Nu cumva Hanuka este o tradiție medievală??  Nicidecum!  Sărbătoarea se ținea deja pe vremea romanilor.  Ea este pomenită în Noul Testament: În Ierusalim se prăznuia atunci praznicul Înnoirii Templului. Era iarna. (Ioan 10: 22)  Josephus Flavius scrie:  Iuda Macabeul […] a făcut o lege ca de atunci încolo să se țină o sărbătoare de opt zile în cinstea restabilirii cultului în templu.  Și de atunci până astăzi ținem această sărbătoare pe care o numim Lumini. (Antichitățile evreilor XII 7: 7)  Dar cum arătau primele candelabre?  Greu de spus.  Se cunosc foarte puține exemplare mai vechi, numai în colecții particulare și fără datare precisă.  Dar poate că…?

În colecția muzeului am găsit două hanukiot foarte simple, cioplite în piatră. Ele provin din două comunități izolate, una din Yemen și cealaltă din Maroc – nu e de așteptat ca între ele să fi existat contacte – și totuși, cele două se aseamănă în mod ciudat.  Ar putea fi o coincidență, dar poate că așa arătau primele hanukiot și ei au păstrat o veche tradiție comună?  Mai mult, în vremuri vechi, evreii foloseau adesea vase din piatră, pentru că legea spune că un vas ceramic în care a intrat un gândac, o șopârlă sau orice alt animal care nu este comestibil este considerat „spurcat” și trebuie spart, pe când vasele din piatră nu erau supuse acestei legi.

Așadar, cea mai veche hanukia din muzeu datează din anii 1300 și provine din Spania sau poate din sudul Franței.  Se vede clar influența arhitecturii medievale: fereastra rotundă, ca cea de pe fațada bisericilor gotice și arcul în potcoavă, folosit de arabii din Spania (și din alte locuri).  Este mică, modestă, făcută din bronz și fără ornamentație ostentativă.  Îmi închipui că a aparținut unui om necăjit, care, poate că nu o dată, a fost nevoit să plece în pribegie.  Dar obiectul de cult a fost păstrat din generație în generație, până în zilele noastre.

Continuăm în Imperiul Habsburgic, în Moravia, la sfârșitul secolului al XVIII-lea: o hanukia ornamentată cu o îmbinare insolită de motive: pe de o parte leul Ierusalimului, pe de altă parte, însemnele puterii habsburgice: coroana, sceptrul, stema și vulturul cu două capete.  Ea face o afirmație politică: noi suntem credincioși monarhiei!  Dar mai apare ceva: portretul împăratului Iosif al II-lea. Trebuie să fie un semn de recunoștință, pentru că Iosif al II-lea a fost primul care a acordat drepturi evreilor din această parte a lumii: le-a permis să iasă din ghetouri, să renunțe la îmbrăcămintea care îi făcea să fie recunoscuți, le-a permis să învețe în școli și universități și să practice o gamă largă de ocupații.

De fapt, ideea de credință monarhiei nu este o excepție.  Am văzut încă una, din Viena, care îmbină tablele legii cu vulturul cu două capete, și una din Olanda, ornamentată cu stema orașului Amsterdam.  De fapt, în secolele XVIII-XIX, în toată Europa însemnele puterii locale apăreau adesea pe hanukiot.  Poate că era un fel de reacție de apărare, ca nu cumva evreii să fie bănuiți de intenții rele…

Dacă influența Europei creștine se răsfrânge clar asupra candelabrelor de Hanuka, același lucru se întâmplă și în orientul musulman.  Următoarea hanukia provine dintr-o sinagogă din Damasc și are o inscripție din care aflăm că datează din 1925.  Interesant că în cazul acesta se păstrează forma clasică, triunghiulară, folosită în Europa medievală.  Nu este o piesă scumpă, este făcută din cupru încrustat cu alamă și argint în tehnica numită damaschinare, practicată – evident – la Damasc.  Partea care mie mi s-a părut interesantă este că o inscripție ebraică se află alături de una arabă și… nimeni nu se miră!  În ebraică scrie „Aceste lumini sunt sacre”, dar, din păcate, pe cea în arabă nu o înțeleg. 

Alte hanukiot din lumea arabă sunt decorate cu simbolul hamsa (în arabă „cinci”, o palmă cu cinci degete).  Simbolul e folosit de milenii, ca amulete care apără de deochi – după unele păreri, el își are originea în coloniile feniciene din nordul Africii (Cartagina).  Acest simbol a fost adoptat și de evreii originari din nordul Africii și este foarte comun până astăzi în Israel.

Din Israel aș vrea să dau ca exemplu o hanukia din 1950.  Trecuseră abia doi ani de la Războiul de Independență și ornamentația reflectă atmosfera vremii: steagul – aluzie la independență și bărbatul cu mânecile suflecate, gata de muncă, dar și cu arma în mână, gata să-și apere țara.

Dar cea mai emoționantă mi s-a părut o hanukia produsă în Maroc, în 1950, din materialele cele mai simple cu putință: tablă (folosită pentru conserve de pește – chiar scrie pe ea Sardines in olive oil) și ornamentată cu cioburi de sticlă și cu bucățele de stambă în culori vii.  Privind-o, m-am gândit că va fi fost făcută de un tânăr sărac, dar care totuși dorea să creeze ceva frumos și să se bucure de lumină, cam la fel ca mine în copilărie.  

Realitatea este însă mai prozaică.  Autorul candelabrului este cunoscut.  Se numea Meir ben Ami, născut în 1910 în cetatea Mazagan (El Jadida), Maroc.  Era tinichigiu de meserie și ca un hobby făcea hanukiot și pușculițe pentru adunat pomeni.  În 1955 a imigrat în Israel și a continuat să creeze hanukiot și să le dea cadou prietenilor săi.  Poate fi considerat un obiect de artă?  Nu știu.  Dar, fără îndoială, are un farmec aparte.

Sursa ilustrațiilor:

1. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Hanuka-Menorah-by-Gil-Dekel-2014.jpg 39james, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons

2. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Hanukkah,_Brandenburg_Gate_(Berlin).jpg Olga Ernst, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons

3-8. Foto: Hava Oren

Hava Oren