Număr vizualizări 13 ori
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.
6. Aprilie. Gründonnerstag (Joia Mare)
Concediu. Fără coridoare lungi de clinică spre diagnoza funcțională a semnalelor electrice ale inimii și creierului, fără drum lung cu bicicleta sau cu tramvaiul, fără râu, fără pod, fără poștă. Luăm un zbor spre Italia într-o zi care pentru lumea creștină e legată de Cina cea de Taină, Euharistie, vin și pâine, sângele și trupul lui Iisus, dar și de Iuda, trădătorul, sau cel care a ajutat la împlinirea voinței lui Dumnezeu.
Deci, sudul: belșug în albastru, turcoaz, galben, portocaliu, verde, magie a culorilor și a imaginației. Luna răsare peste un peisaj alb, stâncos, ireal. Smochini răzleți sfredelesc cu rădăcinile lor pământul pietros. Aici închipuirea și realitatea se află într-o continuă manevră de depășire, fără început și fără sfârșit, pare un ținut preistoric în care teama de dușmani te face să-ți cauți refugii săpate în stâncă. Aceste locuințe rupestre, numite sassi, formează un tablou spectaculos pentru turiștii din întreaga lume. Unul din satele învecinate este fundalul romanului lui Carlo Levi: Cristo si è fermato a Eboli (Christos s-a oprit la Eboli) – ecranizarea e interpretată de Gian Maria Volonté, o vedetă cinematografică aproape uitată a anilor 1970.
Bastioane uitate de Dumnezeu din vremuri străvechi, aceste locuri au fost redescoperite de turism și văgăunile săpate în stâncă sunt acum bântuite de turiști mai mult decât de propriii locuitori. Aici nici unii, nici ceilalți nu par să corespundă ideilor stranii pe care le aveau despre ei înșiși. Și dacă totuși, atunci numai poveștilor și legendelor legate de aceste închipuiri, repere în căutarea necunoscutului sau a pământului natal și a propriului drum în negura fanteziilor alunecate…
12. Aprilie. Clopote
E ultima zi de concediu. Și când e vorba de zboruri, asta înseamnă mai ales să aștepți: să aștepți la înregistrare, la înapoierea mașinii, la îmbarcare, să aștepți decolarea, aterizarea, recuperarea bagajelor, să aștepți…
Zborul nostru era programat spre seară și mai aveam timp să petrecem câteva ore la mare. Ca amintire o să iau cu mine o piațetă cu un monument în cinstea acelor locuitori ai orașului care au fost victime ale celui de al Doilea Război Mondial. În jur, bănci de lemn pe care vântul, apa și aerul sărat au lăsat urme adânci. Ne-am așezat, lăsându-ne în voia brizei și a primelor raze calde ale soarelui de dimineață. Între două case se zărea o dungă subțire de mare. Dinspre locul de joacă răsunau voci vesele de copii. Din oră în oră se auzeau clopotele unei capele ascunse privirilor noastre, care ne aminteau că, totuși, în curând va trebui să pornim spre aeroport. Locul mi se părea deja ca o amintire de călătorie, cu toate că ședeam încă pe bancă și priveam lumea relaxată din jur. Poate că percepția alunecă prea devreme în faza de amintire, pentru că în realitate, noi tindem să comparăm experiența trăită cu amintirea pe care a lăsat-o: Nu-i așa că…, nu-i așa că purtai șalul verde? Sau: păi acolo am mâncat ciorba aia fenomenală de pește. Certitudinea experienței și echivocul amintirii creează un soi de poezie și uneori, ca în aceste zile de plecare, întri în acest spațiu imaginar chiar în timp real.
După ce sunetul clopotelor a încetat, deodată, ca la o comandă, s-a dezlănțuit un zgomot asurzitor. Copacul sub care ședeam a explodat literalmente și nu mică mi-a fost mirarea când am privit în sus: o colonie de papagali. De necrezut! Să fi fost cei de acasă, care zburaseră după noi, sau numai niște rude îndepărtate? Era ca și cum sunetul clopotelor i-ar fi trezit din somnul de la amiază, pentru că deodată au pus stăpânire pe spațiul aerian de deasupra pieței. Zburătăceau încoace și încolo ca apucați, singuri sau în grupuri mici, aparent fără niciun rost și fără niciun țel, la fel ca viața însăși, și până la urmă, poate și la fel ca amintirile.
Am ajuns la timp și fără probleme la aeroport, dar călătoria se terminase oare cu adevărat?
Peter Rosenthal
din romanul Donnerstag
(traducere din limba germană, Hava Oren)
