De curând am primit – via Facebook – fotografia unor prieteni foarte dragi – Eva şi Akiva (pentru prieteni Laci) Leob din Natanya, sărbătorind  69 de ani de căsătorie. I-am regăsit învăluiţi în acelaşi glob de tandreţe iscat – sunt convinsă – în momentul în care s-au cunoscut la vârsta lui Romeo şi a Julietei. O mare iubire izvorâtă simultan în inimile lor tinere le-a dat puterea incredibilă de a spera, de a rezista, de a lupta împotriva despărţirii, durerii, disperării şi morţii, de a răzbi în infernul de la Auschwitz şi Dachau.

Eva şi Laci la cea de a 69-a aniversare a căsătoriei

Incredibila lor poveste de iubire – înfiripată în zorii războiului – mi-au relatat-o cu un deceniu în urmă, în Parcul Mare din Cluj, pe aleile căruia se plimbaseră de atâtea ori în adolescenţă, în preajma lacului pe care patinaseră în primele timpuri ale iubirii abia dezghiocate. Firul întâmplărilor – de fapt al istoriei! – era depănat alternativ de Eva şi de Laci, care-şi treceau replica printr-un leit-motiv menit parcă să evoce şi să valideze rememorarea : Îţi aminteşti?  

EA : Îţi mai aminteşti unde ne-am întâlnit prima oară şi mi-am dat seama că nici un alt băiat nu-mi va mai plăcea, în afară de tine. Îţi mai aminteşti unde era?
EL: În locuinţa lui Ferkó Goldstein[i]. Locuia undeva în apropierea Gării. Ne adunasem mai mulţi adolescenţi. Trebuie să recunosc că pe atunci încă nu te remarcasem…
EA: În schimb eu te-am remarcat de la început…
EL: Peste câteva zile şi eu aveam să fiu fermecat de tine…
EA: Atunci s-a petrecut un episod foarte interesant. Fetele şuşoteau despre băieţi şi una dintre ele m-a întrebat: „Tu pe care băiat ţi-l alegi?” Am privit în jur cu luare aminte şi i-am răspuns că mie îmi place „băiatul acela blond care-şi sprijină capul de dulapul acela negru”. Fata mi-a răspuns „Pe acela nu-l poţi alege, pentru că deja mi l-am ales eu”. Atunci eu i-am spus: „Ştii ce, mie alt băiat nu-mi trebuie! ”.

Eva şi Laci în anii 1940

EL: Aceea fost prima noastră întâlnire şi apoi ne-am văzut zilnic. La început ne duceam cu prietenii la terenurile de sport ale Clubului Haghibor, ne plimbam şi făceam drumeţii. Dar ne întâlneam şi noi doi. Eu veneam de acasă, de pe strada Bariţiu, până pe strada Universităţii la numărul 2, unde locuiai tu. Priveam fereastra de lângă balcon, aşteptând un semnal că pot urca la tine, că părinţii tăi au plecat de acasă…
EA: Eram foarte tineri şi nu aveam lucruri de ascuns, dar nu eram siguri că părinţii ar fi aprobat această prietenie…  Bunicul meu, care era acasă, stătea în fotoliu şi fuma, mă întreba mustrător: „Fetiţa mea, oare nu-s cam dese întâlnirile astea?” . Iar noi discutam ore întregi îmbrăţişaţi ţesând vise şi planuri de viitor…

Eva şi Laci în excursie cu prietenii. În stânga lui Laci, pe bicicletă, e tatăl meu Imi, iar în dreapta lui – ca întotdeauna – Eva, în bluză albă şi pantaloni scurţi.

Visul nostru era să scăpăm din capcana aceea cumplită

EL: Visam şi plănuiam, trăiam vremuri foarte grele atât noi cât şi toţi prietenii noştri. Îţi aminteşti?
EA: Cum să nu-mi amintesc…
EL: Atmosfera sumbră a războiului apăsa asupra existenţei noastre de zi cu zi. Îmi aduc aminte că în camera mea aveam o hartă a Europei şi însemnam poziţia frontului cu ace de gămălie,
EA: În ce an era asta?
EL: Prin 1942 – 1943…Visul nostru era să scăpăm din capcana aceea cumplită. De altfel, şi scopul întâlnirilor noastre de pe terenul Haghibor era să găsim calea de a pleca în Palestina şi de a începe o viaţă nouă. Din păcate noi n-am mai reuşit acest lucru, dar câţiva dintre prietenii noştri au apucat să plece şi să construiască o ţară nouă pe Pământul Făgăduinţei. Noi am rămas la Cluj şi a urmat tragedia.
EA: Mai ţii minte ce mi-ai spus într-o seară când mă conduceai acasă?
EL: Era întuneric din cauza camuflajului impus de autorităţi; te conduceam acasă pe o străduţă din preajma Casei Matei Corvin şi am zărit o luminiţă care se strecura prin marginea hârtiei albastre, de camuflaj aplicată pe un geam al fostului meu liceu. Atunci ţi-am spus, ca într-un fel de premoniţie: „Eva, vezi geana aceea de lumină? Şansa noastră de a rămâne împreună e la fel de firavă!”

În 27 martie, la ora şase după amiază la Statuia lui Matei Corvin

EA: Mă întrebam cum am să te pot reîntâlni dacă războiul ne va despărţi? Şi atunci ne-am decis că orice s-ar fi întâmplat şi oriunde ne-ar fi risipit soarta, în fiecare an, în ziua de 27 martie, să venim la întâlnire şi să ne aşteptăm unul pe altul… Mai ştii unde?
EL: La statuia lui Matei Corvin.
EA: În faţa statuii lui Matei Corvin, în data de 27 martie, la ora şase după amiaza.

Despărţirea.
EL. Eu am fost înrolat în detaşamentul de muncă forţată de la Baia Mare, în aprilie 1944. Mama a presimţit că nu ne vom mai întâlni niciodată… Eva îmi scria zilnic câte o scrisoare, iar militarii fascişti decideau dacă îmi putea parveni sau nu.
EA: Oricum era cenzurată.
EL: Într-o zi am fost convocat la comandant. M-am speriat foarte tare. Habar n-aveam de ce mă
chema, nu mă simţeam vinovat cu nimic. Am alergat la comandament, am intrat şi am salutat „Să trăiţi, vă raportez cu respect că soldatul László Leob s-a prezentat la raport!” Comandantul m-a măsurat din cap până în picioare şi mi-a zis: „Am vrut să văd soldatul care primeşte astfel de scrisori de dragoste, în fiecare zi”.

Fotografia pe care am păstrat-o în tot timpul deportării.
EA: Când ne-au dus în ghetou am luat cu mine un album de fotografii, dar am fost nevoită să-l las acolo… În tren nu mai aveam decât o singură poză de-a ta. Am sosit la Auschwitz şi ne-au mânat într-o baracă unde ni s-a poruncit să ne dezbrăcăm toate hainele şi să ne descălţăm. Fotografia ta era ascunsă într-un pantof. M-am aplecat s-o iau, crezând că am voie să fac aşa ceva. Am scos poza din pantof şi am arătat-o SS-istei, explicându-i că este fotografia logodnicului meu. Mi-a smuls-o din mână şi a zvârlit-o pe jos. Profitând de un moment de neatenţie al gardienei, m-am aplecat şi am luat poza de pe jos. Fotografia aceasta am păstrat-o pe tot parcursul deportării. Trebuia s-o ascund. O vreme am ţinut-o în mână, apoi am învelit-o într-o bucată de pânză ruptă din rochie.

Poza ascunsă de Eva şi purtată cu ea prin infernul lagărelor

Au fost momente când a trebuit s-o ţin în gură, pentru că ne controlau mâinile. Eram nevoită să-i tot rup marginile până când a ajuns de dimensiunea unei monede de 10 bani…Dar am reuşit s-o păstrez până la sfârşitul războiului şi am adus-o acasă. O am şi acum. Tu ştii…

EL: Da… Din păcate, eu nu aveam o astfel de relicvă, însă amintirile pe care le păstram în suflet au înlocuit, într-un fel, obiectele palpabile.
EA: Pe noi ne-au deportat în lagăr, pe tine te-au dus la detaşamentul de muncă.
EL: Şi apoi în lagăr, la Dachau…

Regăsirea
EA: Eu am scăpat din infern… Nu ştiam nimic unul de altul…
EL: După eliberarea din Dachau, trecând prin Praga, am găsit numele tău pe o listă cu supravieţuitorii lagărelor naziste .
EA: Dar eu nu ştiam nimic despre tine. Muriseră mama, tata şi fratele meu. M-am dus la unchiul meu de la Timişoara.
EL: Când am sosit acasă, la Cluj, mă aşteptau doi prieteni din copilărie: Gyurika Stoessel şi Laci Rosenberg, care m-au anunţat: „Evi este la Timişoara, caut-o imediat la telefon!” Şi atunci…
EA: Şi atunci… imediat ai dat telefon la Timişoara.
EL: A răspuns unchiul tău şi mi-a promis că te va aduce la Cluj. Aşa s-a şi întâmplat, te-a adus la Cluj, ne-am reîntâlnit, ne-am căsătorit şi de atunci suntem împreună.

Eva şi Laci, acum 69 de ani,  sub baldachinul de cununie

I-am ascultat fascinată împărtăşindu-mă din acel halou luminos în care se îngemănează gingăşia, ocrotirea, încrederea, înţelegerea, înţelepciunea – într-un cuvânt – iubirea.  

Eva şi Laci în mijlocul familiei

Iubirea lor neţărmurită a alimentat şi a cimentat o familie ajunsă la a patra generaţie şi alcătuită din: devotata şi iubitoarea lor fiică, Medi, ginerele grijuliu, Öcsi, Robi, cel mai drag nepot din lume, frumoasa lui soţie Katherina şi cele două prinţese isteţe, strănepoatele gemene Sofia şi Alicia. La anii senectuţii această familie închegată şi armonioasă constituie sursa de energie pentru Eva şi Laci, astăzi părinţi, bunici şi străbunici… De fapt aceiaşi adolescenţi îndrăgostiţi la prezentul continuu !

Andrea Ghiţă

Pe cei care cunosc limba maghiară îi invit să vizioneze filmul pe care l-am realizat despre Eva şi Akiva Leöb, în vara anului 2000.