Tiberiu Roth : CE AU MAI FĂCUT MOGULII?

Am făcut o călătorie în India de Anul Nou. Un tur organizat,pentru vizitarea celebrului ”triunghi de aur”, adică orașele Delhi (Old și New!), Agra  și Jaipur. Monumentele fără egal ale Imperiului Mogul. Impresionant ! Îţi taie răsuflarea ! Între cele trei orașe (fiecare cu multe milioane de locuitori) parcurgem cu autocar-ul  în jur de 250 de km și defilează în fața ochilor noștri chiar dacă doar din fuga mașinii, India reală nu neapărat turistică. Primul șoc pe care îl suportă noul venit în India este aspectul străzii. Lume multă, colorat dar prost îmbrăcată, praf, gălăgie insuportabilă, claxoane, circulație haotică, tot felul de vehicule, în mare măsură în stare jalnică, trase de animale, împinse de oameni, biciclete, motociclete, triciclete…

Amintiri din Copilărie.

În ultimii 80 de ani (azi-mâine:) ai vieții mele, fascinația Indiei m-a însoțit cu obstinație. Copilăria mi-a fost fermecată de cărțile lui Fenimore Cooper și Karl May, pline de extraordinare povești și aventuri în care indienii ”buni” ca Chingachkook , ”ultimul Mohican” sau neînfricatul Winnetou  luptau alături de aventurierii albi ca Natto Bumbo sau Old Shatterhand . Mult timp după ce am trăit alături de ei miracolul ”pieilor roșii” aveam să aflu că de fapt ei sunt numiți indieni grație unor încurcături și erori istorice, produse de temerarii navigatori care au încurcat continentele. Și că de fapt ei nu sunt indieni, ci pur și simplu americani băștinași.  

În perioada cea mai frumoasă a veții mele, cea de licean, în ciuda faptului că în jurul meu se petreceau lucruri oribile – în care cu familia mea eram chiar nemijlocit implicat – am trăit cea mai minunată aventură spirituală, aceea a descoperirii lumii în lecturi, dar și călăuzit de câțiva dintre profesorii pe care am avut șansa să-i întâlnesc. Domnul profesor  Gabriel Georgescu,   profesorul nostru de ” limba și literatura română” mereu distins  și elegant, era pentru noi  modelul erudiției, nobleței intelectuale și sensibilității literare. Avea la activ și câteva scrieri proprii și, mai ales traduceri, pe care le admiram cu deosebire fiind traduceri în versuri ai unor poeți maghiari pe care îi știam în versiune originală, unele dintre poezii, mai cu seamă din cele scrise de Ady, le și recitasem  la diversele întruniri culturale pe atunci la mare modă în Satu-Mare.  

Domnul profesor Georgescu ne vorbea cu o ironie nedisimulată despre  literatura ”realist socialistă ”scrisă de poeţii vremii ca Dan Deșliu sau Veronica Porumbacu, dar cu entuziasm și respect despre Eminescu prilej de a ne călăuzi câte un pic prin labirinturile greu de deslușit ale mitologiei hinduse. De la domnul Georgescu am auzit pentru prima oară despre Vede și Upanișade, despre profunzimile pline de mistere ale literaturii sanscrite.

Un compendiu de pus în rucsac


Mult mai târziu am încercat să înțeleg rădăcinile comune ale marilor religii ale lumii, citindu-l pe Mircea Eliade care – mărturisesc – nu a fost  pe măsura așteptărilor mele și, evident, nici pe cea a pregătirii mele din domeniu, astfel încât  nu am reușit să pricep nici prin ce au comun, dar nici prin ce au esențial diferit religiile care pretind că se adresează aceluiași Dumnezeu. Cu atât mai puțin am ajuns să înțeleg  Hinduismul, un sistem de credință explicit politeist, (am crezut eu:)s ingurul care se declară ca atare, unica între cele 9 religii considerate importante și care au reușit să-și păstreze și azi un număr considerabil de adepți: islamul, creștinismul, iudaismul, jainismul, budhismul, hinduismul, sikhismul, zoroastriana și B’ahai. Desigur s-ar mai găsi sisteme de gândire și atitudine, cum ar fi şintoismul japonez, taoismul și confucianismul chinezesc, dar ele nu pot fi considerate – la fel ca  ateismul – religii,  chiar dacă au foarte mulți adepți.

Hinduismul este, alături de iudaism, cea mai veche din religiile ”vii” practicate și azi. Este o credință păstrată prin scrieri. Primele ei izvoare au fost Vedele, culegeri de imnuri și poeme, cu aproape 2000 de ani înaintea erei noastre. Cea mai importantă din cele 5 volume este Rig-Veda. Ca și celelalte Vede, a fost inițial transmisă din ”gură în gură” considerată  de emanație divină care, mai apoi prin secolul 2 (î.Cr.) devine scrisă. A fost urmată de Upanișade care sunt un fel de ”cărți de autor” scrise de înțelepți și iluminați în tainele hinduismului. Cele mai eficace scrieri care au servit la cunoașterea și diseminarea hinduismului mai cu seamă pe ”continentul” indian au fost cele două epopei de fapt poeme epice Mahabharata și Ramayana.

Toate scrierile acestea și încă multe altele alcătuiesc izvorul considerat sacru al Hinduismului care – spun adepții  lui – nu are doar o singură ”carte ” de căpătâi,  cum au evreii Tora, creștinii Evangheliile și musulmanii Coranul, ci au multe, toate la fel de sacre deși nu la fel de importante.

Din suma acestor scrieri se desprinde și complicata mitologie hindusă, cu un număr aparent mare de zei cu  nume diferite, care inter-relaționează, se luptă, se ceartă, se păcălesc, se împacă se căsătoresc, chiar într-un mod omenesc dar folosind mijloace desigur supraomenești. Ca până la urmă să înțelegem că aparențele înșală căci de fapt avem de-a face cu un sigur Creator, care se numește ”Brahman”, de fapt un fel de Dumnezeu unic, dar care pentru a putea fi înțeles de oameni se prezintă sub felurite însușiri personificate prin zei. De fapt  este vorba de o trinitate Brahma-Creatorul, Șiva-Distrugătorul și Vișnu-Păstrătorul, care împreună creează echilibrul necesar lumii ca să poată funcționa și menține în eternitate. Dificultatea înțelegerii acestui ”olimp” politeistic și extrem de pitoresc al hinduismului, derivă și din faptul că fiecare zeu ca toate ființele pământești de altfel, trăiesc prin Karma (reîncarnare) multiple vieți.Așa se explică spre exemplu că a noua reîncarnare,un Avatar al zeului Vișnu este un alt zeu important și cunoscut,și anume, Krișna. Dar fiecare ființă, om, animal sau zeu are speranța reîncarnării și doar modul în care și-a trăit viața anterioară o poate influența pe cea viitoare. Grija și respectul pentru animale care umblă libere și nestingherite oriunde pe întinsul Indiei,pe șosele,sau pe trotuare,se explică prin karma,efectul acțiunilor din trecut asupra celor viitoare,care face greu ba chiar imposibil de identificat cine a fost și cea făptuit poate bine în viața lui dinainte cel   reîncarnat acum într-o blândă văcuță 🙂 Karma nu este un păcat care este pedepsit prin dreptatea divină, ci un curs normal al firii, trebuie să semeni ca să culegi, orice acțiune sau atitudine umană are o consecință bună sau rea care odată și odată, oricum apare. S-ar putea traduce în ideea responsabilității.

Şi evreii erau prin preajmă…

Dincolo de peisajul încâlcit al lumii zeilor, hinduismul are câteva practici simple și emoționante. De exemplu atunci când un copil pășește spre pragul maturității trebuie să facă trei  declarații de respect: față de învățătură, față de părinți și față de societate. Este ca un jurământ solemn rostit în prezența familiei și preotului. Multe din ritualurile religioase zilnice se petrec în familie, acasă. Una dintre ele este ceremonia Arti care constă într-o ofrandă adusă zeității, o candelă cu ulei aromat, un clopoțel, un bol cu apă, ceva hrană, flori.

Cele patru elemente primordiale sunt reprezentate de focul, pământul, apa și aerul. Ceremonii similare se fac și în templele mici, destul de numeroase închinate diverselor zeități, în care se intră doar desculț, în semn de respect, dar și pe malurile fluviului sfânt Gange, pe ale cărui ape liniștite mii de pelerini așează cu cântece și rugi, candele arzând și flori.

Căsătoria este poate cel mai important eveniment al vieții în familiile indiene. În ciuda asaltului modernității, a drepturilor copilului și al feminismului, în majoritatea familiilor tradiționale, căsătoriile se perfectează de părinți, copiii supunându-se. Mireasa este dusă și primită în casa părinților mirelui, cu mult înainte de vârsta pubertății, pentru a fi asigurată puritatea mariajului. Căsătoria însă nu se consumă decât după ce mirii împlinesc vârsta maturizării sexuale. Ceremonia nunții se petrece în jurul unui foc sacru , mirii fac impreună, șapte pași,la fecare pas făcându-și câte o promisiune solemnă pe care făgăduiesc s-o respecte.

 

Peregrinări prin locuri sfinte

Am fost recent în orașul sfânt Haridwar, așezat pe malul Gangelui, și am urcat spre Rishikesh, centrul mondial  Yoga, unde am vizitat un Așram, un fel de mănăstire în care se învață tainele și practicele prin care trupul și toate tentațiile lui pot fi stăpânite prin forța spiritului educat cu o voință și disciplină de fier.

Căci numai astfel poate fi atins  scopul viețiii armonia cu universul,cu creația,care include drepturi și obligații,atitudini comportamentale,respectarea legilor,  într-un cuvânt (intraductibil) Dharma.

În preajma secolului 5 (î.Cr.), doi întemeietori de religii s-au îndepărtat de solul fertil al Indiei, Mahavira fondatorul jainismului și  Siddhartha Gauthama, care a devenit cunoscut sub numele de Buddha (Iluminatul) și a cărui personalitate a făcut ”carieră” în toată Asia de Sud-Est. Încă o dată dovedindu-se că e greu să fii profet în propria țară, buddhismul în India nu a fost o rețetă de succes. În afara Indiei sunt peste 300 de milioane de adepți. Ambele religii se bazează pe principii egalitariste, refuzând sistemul castelor practicat în hinduism. Castele, un fel de grupări ”socio-profesionale”, de fapt stratificări sociale  conservate prin endogamie (căsătorii doar în interiorul grupurilor)  au creat un fel de piramidă a ”valorilor” sociale. La vârful piramidei se află preoții (Brahmini), urmați de militari și conducători (Kșatrias), apoi negustori și funcționari (Vaisias) și în fine meseriași,lucrători (Sudras). În afara piramidei sociale sunt cei ”declasați” (Paria), care nici nu puteau fi atinși, darmite să fi avut un contact social cu ei. Sistemul castelor a asigurat – cu prețul vieții mizerabile a unor oameni de la periferia societății – stabilitatea socială timp de secole și milenii a ”sub”continentului indian. Deși după dobândirea independenței Indiei, sistemul castelor a fost scos în afara legii, el mai persistă, vizibil, prin forța inerției sociale.

 

Un nume străin de cauză

India, numele poporului și a statului, provin de la fluviul Ind care de la izvorele sale din podișul Tibet, până la vărsarea sa în Marea Arabiei, udă prin ambele sale maluri teritoriul statului  Islamic Pakistan. Cu statul indian de astăzi  nu mai are în comun decât istoria, căci pe valea lui s-a născut și a înflorit civilizația despre care stau mărturie Vedele, dar și memoria mai proaspătă a cuceririlor lui Alexandru cel Mare care a împins hotarele imperiului greco-macedonian până în regiunea muntoasă Punjab, după ce a învins puternicii perși, mai curând ei stăpâni ai locului. După moartea prematură a lui Alexandru, generalii lui s-au luat la harță, la fel ca în Siria și după o scurtă guvernare seleucidă, au pierdut puterea în favoarea Imperiului maurian care a durat aproape două secole sub conducerea marelui rege Așoka.  

Civilizația și populația indo-europeană și, mai exact, cea indo-ariană au migrat  spre est, întinzându-se pe platourile generoase ale peninsulei numită acum India. Curând avea să apară la orizont o nouă putere, care a schimbat neașteptat și brusc mersul molcom al istoriei din spațiul indian. Această putere explozivă a fost islamul  (vă spune ceva acest cuvânt care înseamnă de fapt pace și supunere față de Unicul Dumnezeu – al illah-?:) Mohamed profetul care pretindea că a fost inspirat de Allah în timp ce a povestit Coranul (pe atunci plagiatul nu era încă o practică de condamnat:), a murit în anul 632. Abu Bakr urmașul lui s-a adresat musulmanilor derutați de moartea lui Mahomed, spunându-le că deși Profetul a murit, Allah trăiește veșnic și El îi va călăuzi!  

Credința a servit ca un magnet pentru busola care i-a orientat pe musulmani, astfel că la mai puțin de 80 de ani de la moartea lui Mohomed, micul grup de războinici din prăfuitul oraș al Medinei cucerea Spania în vestul Europei și Valea Ind-ului în inima Asiei. Între ele o distanță de peste zece mii de kilometri. Era  anul  711(d.Cr.)

 

Coabitarea zeilor cu Allah

Noua ”superputere” cu capitala și califul încă la Damasc, căpătase un șef suprem, tânăr de abia 17 ani, Muhammad bin Qasim,care în fruntea unei armate de 6000 de călăreți a ajuns la marginea provinciei Sindh. Era de așteptat ca primul contact,al musulmanilor monoteiști și ”idolofobi” cu Hinduismul în aparență idolatru”, să se lase cu râuri de sânge. Uimitor și neașteptat, nu s-a întâmplat așa.

Musulmanii și hindușii (atunci) au găsit o cale de acceptare reciprocă. Bin Qasim, după ce a învins întâi armatele Rajahului  Dahir al Sindh-ului, a oferit populației protecție și libertate religioasă deplină. Mai mult decât atât, nici nu se arătau interesați să convertească hindușii sau budhiștii, la Islam, cu toate că, paradoxal, unii hinduși (în special din castele inferioare) țineau cu tot dinadinsul să se convertească la islamul care nu accepta discriminarea umilitoare a castelor!

Astfel s-a” infiripat” o nouă conviețuire culturală care avea să dureze sute de ani. Formula s-a dovedit de succes, o pătură conducătorare musulmană tolerantă cu o populație hindusă  predominant rurală, stratificată social și marcată de o mare diversitate etno-culturală . Epoca de ”aur” a Islamului luminat, aducător de mari progrese întregii omeniri, a fost curmată de predominanța componentei sale războinice agresive.

Din Asia Centrală au pornit spre toate azimuturile cuceritorii nemiloși – turci, tătari, mameluci, mongoli – uniţi sub flacăra distrugătoare a Islamului fanatic.  Cel de al doilea mileniu al creștinismului devenit ”occidental” a debutat sub semnul confruntărilor ”barbare”. India nu a fost un teritoriu exceptat.

 

Un Sultan la Delhi

In anul 1210 mamelucii (populații de origine slavă) întemeiază o dinastie ajunsă la putere în  Nord-Vestul Indiei, deschizând epoca sultanatului de la Delhi care avea să dureze alți 300 de ani, timp în care templele hinduse au fost sistematic distruse, iar populația băștinașă împovărată de impozite, sărăcită. În timpul dinastiei Qutub’ud (1310 – 26) din dărâmăturile templelor hinduse distruse a fost construită o splendidă moschee numită ”Qutub Minar”, astăzi un important sit UNESCO. Mamelucii și Mongolii n-au ezitat să prădeze tot ce se putea, printre altele și cel mai mare diamant cunoscut atunci în lume: Koh-I-Noor! Dinastii succesive au reușit să-și extindă dominația spre sudul peninsulei și să construiască forturi și orașe în sultanat. Agra, astăzi un oraș important cu 2 milioane de locuitori  pe malul râului Yamun, a fost construit în timpul dinastiei Lodi, devenind capitala Imperiului Mogul.

 

Delhi Quatub Minar

 

Marele Imperiu Mogul (Mongol)

Împărații turco-mongoli au fost descendenții celebrului și temutului Gingis-Han și a nu mai puțin temutului Timur-Lenk. Primul dintre ei, fondatorul imperiului Mogul (Mongol) un războinic cu numele Babur, a învins armata sultanului Ibrahim Lodi în bătălia de la Panipat (1526) devenită istorică, pentru că ea a însemnat începutul  acestui capitol remarcabil din istoria Indiei care avea să se termine abia în 1857, adică după aproape jumătate de mileniu,  în urma unor lupte duse împotriva unui alt imperiu care avea să domine India : Imperiul britanic. Ironia soartei a făcut ca ultimul dintre ”Moguli”,  Bahadur Șah, să sprijine Revolta Indiană din 1857 și din acest motiv să fie condamnat de britanici pentru înaltă trădare și apoi exilat în Birmania

Palat mogul la Agra

Dar secolele de măreție a Imperiului Mogulm au lăsat urme de neșters, în istoria multimilenară a Indiei. Folosind forța, dar și cultivând bune relații cu puzderia de stătulețe indiene conduse de rajahi, îmbinând cu suplețe comandamentele islamice cu neamestecul în lumea complicată și complexă a credințelor și tradițiilor hinduismului, marii împărați moguli ca Akbar, Jahangir și nu în ultimul rând, Aurangzeb, au îmbogățit și au lărgit imperiul care a ajuns la apogeu în 1707, la moartea împăratului Aurangzeb, când ajunsese să supună întregul subcontinent indian și stăpânea peste 150 de milioane de supuși – un sfert din omenirea de atunci.

O personalitate distinctă în șirul Împăraților Moguli, a fost Șah Jahan (1627-1658) fiul lui Jahangir și a uneia din soțiile acestuia, o prințesă hindusă. Născut în 1594, a fost întronat la vârsta deja matură, devenind cel mai important ctitor al numeroaselor monumente fără egal,  ridicate în perioada mogulă. Domnia lui pe drept cuvânt este considerată o perioadă de aur a arhitecturii.

Conform tradiției, Șah Jahan a fost logodit la vârsta de 15 ani cu o prințesă dintr-o ilustră familie persană, cu numele de Mumtaz Mahal .(Aleasa Palatului), care avea doar 14 ani. Logodna încheiată din interes politic a durat neobșnuit de mult, astfel încât tânărul mire a avut timp să mai încheie între timp două căsătorii și să procreeze doi copii, dar până la urmă logodna s-a fructificat și s-a transformat într-o căsnicie  din dragoste pe cât de pasională, pe atât de prolifică. Mumtaz a născut 14 copii, din nefericire viața  ultimului născut a dat-o în schimbul propriei vieți. Această fericită poveste de dragoste încheiată atât de nefericit, a determinat pe Șah Jahan să ridice memoriei iubitei cel mai frumos monument romantic al lumii Taj Mahal, (Coroana Palatului), piesă a patrimoniului UNESCO, și considerată de mulți a 8-a minune a lumii. Este de nedescris mirajul pe care această minunată sculptură în marmură albă diafană îl exercită asupra milioanelor de oameni care o vizitează neincetat, inspirându-se privind-o, fără riscul de a deveni un spectacol banal sau kitch.

În timpul domniei sale Șah Jahan a mutat capitala Imperiului la Delhi, ( Șahjahanamad).

 

India 2015

Am făcut o călătorie în India de Anul Nou. Un tur organizat,pentru vizitarea celebrului ”triunghi de aur”, adică orașele Delhi (Old și New!), Agra  și Jaipur. Monumentele fără egal ale Imperiului Mogul. Impresionant ! Îţi taie răsuflarea ! Între cele trei orașe (fiecare cu multe milioane de locuitori ) parcurgem cu autocar-ul  în jur de 250 de km.și defilează în fața ochilor noștri chiar dacă doar din fuga mașinii, India reală nu neapărat turistică. Primul șoc pe care îl suportă noul venit în India este aspectul străzii.Lume multă, colorat dar prost îmbrăcată, praf, gălăgie insuportabilă, claxoane, circulație haotică, tot felul de vehicule, în mare măsură în stare jalnică, trase de animale, împinse de oameni, biciclete, motociclete, triciclete, automobile mici și mari, noi și ultravechi. În loc de polițiști care să dirijeze circulația, vaci care o încurcă. Și dominând totul, o permanentă mulțime de negustori ambulanți care își oferă mărfurile, ținute în mână, atârnate de piept, strigându-și la întrecere prețurile, licitându-se, folosind sute de tertipuri, lăudându-te, rugându-te, amenințându-te doar doar te determină să cumperi ceva. Sunt turiști (au fost și din grupul nostru:) care gustă această perversă negociere orientală, în care prețurile neverosimil de mari cerute se pupă până la urmă cu cele neverosimil de mici oferite. Și întregul vacarm te însoțește obsesiv până când reușești să te adăpostești în autocar singurul loc ”sacru” care-ți oferă protecție.

Strada este locul în care ai impresia că se desfășoară toată viața. Acolo se pregătește și se consumă mâncarea, acolo se fac reparațiile de mașini și aparate, acolo se desfășoară serviciile de bărbierit, ras, tuns și frezat. Dar cel mai frecvent oameni stau acolo tolăniţi sau  dorm sau pur și simplu nu fac nimic. Desigur nu trebuie uitate animalele despre care am mai amintit deja.

Să nu deramjăm măgarii…

De cele mai multe ori ele sunt pașnice și doar arareori încurcă circulația. Cred că au suficent bun simț să realizeze că și fără ele circulația este destul de încurcată. Vaci dar și boi (și acolo ca și aici activi :), capre, câini, măgari (o fi fost cine știe cine într-o viață precedentă:) sunt omniprezenți pe marginea străzilor în orașe și sate. Și peste tot întinse tot felul de mărfuri, produse,inclusiv alimente,î n corturi, șoproane sau construcții improvizate ori sărăcăcioase. Dar surprinzător, relativ puțini cerșetori și aceia decenți și evident nevoiași, nu par să lucreze pentru ”industria” de cerșit, atât de activă în România. Mi s-a întâmplat să încerc să dau bani ”de pomană” unor negustori ambulanți agasanți, doar ca să scap de ei. Am fost refuzat. Ei sunt ”negustori cinstiți” nu acceptă pomană…

 

TATA& CO

Dar nu poți să nu vezi în acelaș parcurs câmpurile înverzite, să nu observi că nu există un petic de pământ necultivat, se văd cât cuprizi cu ochii culturi de cereale, rapiță, cartofi (cele câteva care am reușit să le identific cu ignoranța mea în materie). Și nu poți să nu vezi drumurile largi cu două sensuri de circulație pe minim patru benzi, deși nu au dotări să le poți defini autostrăzi, se poate circula în siguranță (în afara orașelor:), pe care (deși nu sunt întreținute prea bine:) sunt omniprezente autovehiculele de toate categoriile, cele mai multe”made in India”.Si cele mai multe poartă ”brand”-ul TATA. Astăzi compania (privată) TATA este o multinațională cu aproape 600.000 de angajați cu operațiuni în 100 de țări ale lumii. În afară de sectorul de auto,unde pe lângă mărcile proprii de autocamioane, autobuze și toate tipurile de autoturisme, TATA a cumpărat și câteva mărci de renume ca JAGUAR și LAND-ROVER.

Compania a făcut investiții masive și performante,în sectoarele de  IT, energie, chimicale, servicii, produse de consum. TATA este doar una din multele transnaționalele indiene. Marele capital privat indian a făcut pași uriași și se mândrește cu poziții dominante în lume în câteva domenii cum ar fi siderurgia, produse și îngrășăminte chimice, farmaceutice, pietre prețioase și bijuterii, textile și, mai ales, inginerie.

AcIndia este unul din cei mai mari producători și exportatori de software din lume (90 miliarde $/an) Din PNB (Produsul Național Brut)-ul Indiei 20% se realizează de industrie și 31% de servicii, ceea ce reprezintă o semnificativă evoluție pozitivă în condițiile creșterii constante a economiei cu 5-6% anual situându-se pe locul 2-3 din lume după China (7,5%) în ce privește rata creșterii economice.

Ceeace produce îngrijorări este faptul că deși câmpiile verzi induc sentimentul speranței, perspectiva de a asigura existența a peste 800 milioane de oameni care încearcă să trăiască în 600.000 de comune și așezări rurale reprezintă un adevărat coșmar. Din păcate nu se poate susține dezvoltarea unei țări  așteptând ca  jumătate (49%) din produsul ei național să se obțină din agricultură! Aceasta este marea provocare care stă în fața Indiei și  a lumii întregi. Aceasta este cheia pentru a scăpa de sărăcia altfel ireversibilă. Să reduci cota parte a agriculturii, concomitent cu creșterea producției agricole și urbanizarea accelerată fără a genera șomaj și mizerie umană.
Misiunea Indiei este foarte importantă și ar putea servi ca exemplu  căci este singura țară în curs de dezvoltare cu un sistem politic democrat, cu instituții stabile și funcționale, cu exercițiul libertății într-un stat de drept, poate singura moștenire binecuvântată lăsată Indiei de Imperiul Britanic,

Va reuși oare India?

Între cele două mari țări asiatice – China și India – care împreună reprezintă 40% din omenire există numeroase asemănări, dar și deosebiri profunde. Vor găsi oare o cale câștigătoare comună ? Vor fi ele oare surse ale păcii în zilele noastre agitate ?

 

Tiberiu Roth, 15 ianuarie 2014

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *