O mulțime de știri trec pe lângă ochii sau urechile noastre fără să le dăm  importanța pe care de multe ori o merită cu prisosință, deși e valabilă și situația inversă pe care n-o putem exclude pentru că ce-i important pentru unul nu e la fel pentru celălalt. De aceea nu știu dacă faptul divers,  pe care vreau azi să vi-l relatez, este un subiect pentru  baabelieni. Dar fiind că suntem în jurul datei de 9 Octombrie, data oficială la care se comemorează Holocaustul în România, dată importantă pentru viața mea, nu sunt în stare să trec peste un fapt divers legat și de România într-un context diferit față de comemorare, dar care-ți dă speranțe că se pot face câte ceva pentru un viitor mai bun. Faptul divers s-a petrecut recent  într-o localitate  mică din Germania, Radebeul, situată foarte aproape de periferia orașului Dresda, pe malul fluviului Elba. Orașul e menționat pentru prima dată în anul 1349  și e renumit pentru vinurile sale de bună calitate și muzeul Karl May, în cinstea scriitorului care a trăit acolo mai mulți ani. Radebeul  este aproape de Meissen, Frankfurt pe Oder chiar la granița cu Polonia, situat în Saxonia superioară și am avut ocazia să cunosc direct orașul la începutul anilor 90 ai secolului trecut. Atunci, la invitația uneia dintre numeroasele societăți  de colaborare dintre germani și evrei, patronate de biserica evanghelică, am vorbit întâi la Berlin, Leipzig, Dresda și apoi în localități mai mici învecinate, printre care și Radebeul . Era după apariția în limba germană a jurnalului meu de ghetou, cu titlul Deportiert Acolo am vorbit într-un liceu și am avut ocazia să discut cu tineri, dar și cu vârstnici interesați de problema Holocaustului, despre România și Holocaustul uitat, despre cum mi-a influențat viața mea și a tinerilor ca mine, despre morții mei, despre ororile războiului în general (era în plină perioada a războiului din fosta Jugoslavie și a crimelor  săvârșite în numele diferitelor naționalisme, cu răni profunde și cicatrici nici azi vindecate). Trebuie să menționez că și înainte de 1989 existau în DDR, pe lângă unele biserici evanghelice. astfel de asociații de colaborare dintre evrei și germani, mai bine zis între evreii din Israel și biserici, tolerate tacit și uneori chiar promovate. Prin soțul meu și prin teatrul evreiesc de stat am avut ocazia să aflu și chiar să cunosc activiști voluntari ai acestor asociații care vizitaseră Israelul și chiar făcuseră voluntariat în Kibuțuri.

Și iată că după atâția ani, am primit recent  o știre despre un fapt divers din Radebeul, publicat într-un ziar local Radebeul und die Region 26-27 VIII, 2017, articolul intitulat Gegen das Vergessen (împotriva uitării) scris de Annette Lindackers, articol  interesant tocmai acum după ultimele alegeri din Germania și mai ales că această localitate e situată în fosta RDG, unde extrema dreaptă a avut oarecum succes. Dar există și o altă față a medaliei.

Citez din articol: Duminică la ora 19 li se vor înmâna  în Biserica Păcii Kötzschenbroda lui Ingrid Lewek și Wolfgang Tarnowski premiul regional pentru curaj din Radebeul  pentru anul 2017  și concomitent  premiul internațional pentru curaj care onorează activitatea depusă de Elena Mircea din România pentru activitatea ei cetățenească din localitatea ei de domiciliu.

Cine acordă aceste premii:: Asociația  care oferă premiul pentru curaj „vrea să promoveze și să facă cunoscute persoane, grupuri, inițiative și proiecte care și în condiții grele se străduiesc să lupte pentru pace, omenie și mai multă dreptate și care aleg pe acei care pot fi dați prin comportamentul și activitatea lor ca exemple pentru trecutul lor și pentru angajamentul lor cetățenesc în probleme sociale și ecologice actuale”. Această asociație a fost constituită în 2004 și, din doi, în doi ani,  onorează prin cele două premii oferite, premiul regional și cel internațional astfel de persoane merituoase.

Pentru decernarea acestor premii a fost aleasă dată de 27 August pentru că amintește data armistițiului din anul 1645 în Războiul de 30 de Ani, dintre saxoni și suedezi, și locația înmânării este cum am mai zis Biserica Păcii, renumită pe plan local prin implicarea ei în activități cetățenești și culturale.

Friedenskirche Radebeul

Despre premiații din acest an: Ingrid Levek și Wolfgang Tarnowski au publicat  împreună în 2004 o carte  care cuprinde rezultatul cercetărilor făcute cu multă străduință având ca subiect evreii din Radebeul 1933-1945. E vorba atât de cazuri individuale, exemplificate de discriminare și deportare, fotografii și documente originale, mai ales  că Tarnowski a reușit să supraviețuiască chiar în Radebeul , în acei ani  având un părinte creștin. Ingrid Lewek sensibilizată prin rădăcinile evreiești ale soțului ei, pastor, ea fiind de asemenea pastor chiar în Biserica Păcii, actualmente pensionară, este intens implicată în numeroase activități  sociale chiar și la vârsta ei actuală (vizite la bolnavi și oameni bătrâni și fără familii, etc ) e un personaj care merită mai mult decât o simplă citare de nume deoarece viața ei e un mic roman și ilustrează activitățile ei periculoase pentru ajutorarea victimelor național socialismului din timpul celui de al II lea război mondial.

Mă voi opri însă ceva mai mult la cel de al doilea premiu, cel internațional, primit de profesoara Elena Mircea. Același premiu l-a primit în 2013 Johannes Halmen, un pastor luteran, sas, din Transilvania pentru angajamentul lui cetățenesc.

Elena Mircea este născută în anul 1959, în comuna Salcia, județul Botoșani și a fost inițial inginer agronom. În 1990 s-a mutat în comuna Dacia (Stein, în germană) de unde era soțul ei, Aurel, acum decedat și are 3 copii mari, acum adulți, toți bine situați cu profesiuni frumoase. Localitatea Dacia este un fost sat săsesc, aproape de Făgăraș, de unde au plecat sașii majoritari în Germania. Aici Elena Mircea a fost inițial învățătoare și a continuat studiile devenind profesoară de biologie la gimnaziul din Rupea și Bunești (nu departe de Brașov). Din 2010, de când la începutul anului școlar s-au închis o serie de școli care nu aveau 200 de elevi, foarte mulți copii, mai ales din medii defavorizate, majoritatea rromi, au rămas neșcolarizați.

prof. Elena Mircea

De atunci există proiectul școlar Dacia, acest sat fiind într-o situație de mare necesitate prin lipsa de școlarizare a celor nevoiași. Nu exista nici infrastructura, nici posibilitatea de transport a copiilor în localități învecinate și, mai ales, nu exista nici dorința părinților de a face un efort în această privință și închiderea școlii însemna excluderea din școală a copiilor săraci.  De atunci a apărut proiectul „școala” la care s-a angajat Asociația  copiii Europei,  formată din membri români și germani, de diferite culte religioase care ajută materialicește, în limitele posibilului, acest proiect îndrăzneț care are scopul de a atenua diferențele dintre oameni  și a cultiva, prin toate mijloacele, pacea și prietenia cel puțin dintre copii, prin școlarizare și educație. Pe această bază s-au creat parteneriate între biserici de diferite culte și diferite localități mai ales acolo unde nevoia e mai mare și în localitatea Dacia s-a reușit să se realizeze câte ceva.

La acest proiect rolul doamnei Mircea a fost deosebit. Ea a lucrat ca voluntară, după activitatea ei școlară, ocupându-se anual de 15 copii și adolescenți cu vârsta între 5-15 ani. Pe cei mici îi învață să citească, să scrie și să socotească, iar pe cei mai mari îi meditează pentru examenul de capacitate fără de care nu se poate promova la liceu. În condiții foarte modeste de spațiu, într-o locație încălzită cu lemne, fără toalete moderne, doamna Mircea predă celor mai mari limba română, matematica, religia și în plus și educația sexuală de care sunt lipsiți cei mai mulți copii din școlile sătești obișnuite.

Prin activitatea ei ca voluntară a devenit cunoscută și este acum o autoritate în sat, ea mergând de multe ori din casă în casă ca să convingă pe părinți despre importanța învățăturii. Ea se ocupă și de cultivarea legumelor în micul spațiu de lângă locul unde predă, legume  pe care le folosește pentru pachetele de mâncare sau chiar pregătirea de mesei pentru cei mai nevoiași dintre copii, în special în lunile de iarnă Între copiii din Dacia și cei din Radebeul s-au creat și contacte directe prin vizite, de obicei după Paști, vizite care s-au dovedit foarte utile pentru ambele părți.

Pentru laureații ambelor premii ale acestui an,  la festivitatea din 2017, s-a citit câte un laudatio deosebit de elogios care este publicat în ziarul local a cărui copie mi-a parvenit de la prietenii mei din Dresda, prietenie care durează de la trecerea mea prin Dresda din urmă cu atâția ani. Acum, cu ocazia zilei de Rosh Hashana, din acest an ei m-au felicitat ca de obicei și mi-au trimis acest ziar care eventual m-ar putea interesa și într-adevăr au nimerit-o.

Acest fapt divers dintr-un ziar provincial, acum în prag de comemorare a Holocaustului, m-a făcut să mă gândesc  la cei care au avut inițiativa să facă din activități mărunte acte de curaj și la câte s-ar putea face și acum nu numai pentru copii, ci și pentru cei bătrâni și singuri, evrei și neevrei.  Nu trebuie să ne îngrijim doar de buna lor stare fizică,  ci și de  psihicul lor ca să nu se simtă singuri și abandonați. Sigur că știu multe care se fac pentru cei bătrâni. Dar nu simt că la noi,  forurilor religioase din toate confesiunile, nu se implică atât de mult,  ca cele din Germania care, de fapt, conduc aceste acțiuni.

Păcat că nu mai am puterea de altă dată pentru a iniția o astfel de activitate care ar prinde foarte bine inclusiv și vârstnicilor evrei, singuri.

Mirjam Bercovici