În cei peste 70 de ani care au trecut de la înfiinţarea ONU, au fost convocate  11 Adunări Generale Extraordinare, ultima fiind cea din  23 decembrie 2017. Peste jumătate din acestea (șase) au avut ca obiect și subiect Statul Israel. Celelalte 5 s-au ocupat de diferite alte teme majore ale lumii și anume „invazia sovietică în Ungaria” (1956) „Criza din Liban” (1958), „Criza din Congo”(1960) „Invazia sovietică în Afganistan”(1980) „Invazia Africii de Sud în Namibia” (1981). În Adunările Generale ordinare au fost votate 81 de Rezoluții privitoare la Israel (unul din cele 193 state membre ale ONU, unul din cele mai mici state ale lumii), iar în Consiliul ONU  pentru Drepturile Omului rezoluțiile care au condamnat Israelul au reprezentat 46% (adică aproape jumătate:) din totalul celor adoptate de acest Consiliu înființat în 2008. Consiliul de Securitate – cel mai important organism al ONU – a emis 131 de Rezoluții referitoare la conflictul arabo-israelian.

Să presupunem că ignorăm toată istoria tumultuoasă a  acestui minuscul teritoriu. Să facem uitat că o bună parte din istoria lumii a fost nu doar influențată, ci chiar determinată de oameni, idei și întâmplări din această matcă a marilor iluzii și marilor credințe  Că acest petec de pământ, intrat în „memoria geografică” a erei noastre cu numele de Palestina, nu ar fi venit cu memoria propriei sale istorii. Că nu ar fi fost interesele egoiste ale unor actori politici mari și mici care s-au amestecat în soarta ei .Să încercăm un „exercițiu” ca și cum totul ar fi început nu cu trei mii de ani înainte, ci în primul an al secolului XX.

Pe ultima sută de…ani

La cumpăna secolelor XIX şi XX, în Palestina trăiau cam 300.000 de arabi și abia vreo 50.000 de evrei, majoritatea proveniți din Europa de Est care însă au adus o revigorare a vieții în acest colț de lume ignorat până și de stăpânitorii ei din Istanbul. Evreii au creat zeci de așezări agricole pe tot întinsul  țării care pentru ei era „țara în care curgea lapte și miere” deși era de fapt o pustietate în care abia mai creștea ceva și nu mai „curgea” nici măcar apă.

Evreii au dezvoltat  zeci de orașe  existente cu populație mixtă (evrei și arabi) și au întemeiat orașe noi care au devenit centre urbane moderne. Au creat o infrastructură impresionantă pentru asigurarea apei și energiei necesare dezvoltării agriculturii și industriei țării. Au schimbat în bine ecosistemele unei țări pustiite de adversitățile naturii, au plantat păduri și au secat mlaștini transformându-le în câmpii roditoare. Au  creat grădini și parcuri în deșert unde au clădit orașe înfloritoare. Au construit șosele și autostrăzi care străbat pustietățile, sisteme de transport prin care pulsează o economie care progresează neîncetat, asigurând israelienilor – evrei  și arabi – un standard de viață  cu mult peste media țărilor arabe. Au pus temeliile unui stat democratic (singurul din Orientul Mijlociu:) cu o administrație funcțională și eficientă, în condițiile aspre al unui mediu ostil, în care au trebuit să înfrunte agresiuni și războaie, în timp ce au organizat absorbția demnă a  milioanelor de refugiați, scăpați din ghearele morții după Holocaust, și apoi de năpasta asupririi comuniste din Europa de Est sau de ura și expulzarea din țările arabe. Un stat care la mijlocul secolului XX abia s-a născut  și era cât pe-aci să moară în chinurile facerii. Un stat își serbează primul jubileu în rândurile celor mai dezvoltate țări ale lumii. În anul 2010 Israel este acceptat în „clubul” select al celor mai dezvoltate țări ale lumii. OECD are 35 de state membre care promovează democrația și economia de piață, fiind considerate cele mai dezvoltate din lume, având în același timp cele mai înalte valori ale ”Indicelui Dezvoltării Umane” (HDI). Din această organizație nu face parte nici-o țară arabă și doar un singur stat musulman (Turcia). Nu pentru că ar exista  vreo discriminare, ci pentru că doar unul singur din cele 57 de state membre ale  OIC (Organizația Islamică de Cooperare) îndeplinește nivelul dezvoltării economice și sociale cerut pentru acceptare.

Printre  preocupările prioritare ale evreilor care au imigrat în Palestina la începutul secolului XX au fost cele pentru educație și sănătate. În 1909 a fost înfiinţat la Tel Aviv primul liceu de pe pământul Palestinei, cu limba de predare ebraică. În 1925 a fost inaugurat, la Ierusalim, Universitatea Ebraică (HUJ) – în prezența lui Albert Einstein,  Haim Weizman, președinte în exercițiu al WZO – Organizația Sionistă Mondială. Această universitate se află astăzi   printre universitățile de top ale lumii (între primele 200). Nici o țară arabă și nici o țară musulmană nu are  vreo universitate clasificată în acest top.

Sistemul de sănătate din Israel este cotat al patrulea din lume. Eficiența lui, măsurată în durata medie a vieții, îl situează pe locul opt în lume. Primul spital evreiesc din Palestina ”Șaarei Țedek” a fost înființat în Ierusalim – în Orașul Vechi adică în Ierusalimul de Est – în anul 1902. Sistemul de asigurări de sănătate din Israel se bazează pe un concept mixt public-privat. Patru mari „case de asigurări de sănătate” (administrate privat) sunt finanțate din Bugetul de Stat ( 8%:)   în cote proporționale cu numărul pacienților înscriși benevol. Spitalele din Israel asigură servicii medicale de cel mai înalt nivel tuturor cetățenilor pe baza unui sistem de contribuții dependente de nivelul veniturilor. Mai mult, în situații de crize umanitare spitalele israeliene au oferit ajutor unor suferinzi sau răniți din țările arabe vecine!

Ierusalim, oraşul vechi-nou

Buturuga mică…

Statul Israel are o suprafață de 21 de mii de kmp. adică ceva mai mult de o miime din suprafața statelor componente ale Ligii Arabe (13 milioane de kmp). Populația de 8 milioane de locuitori (din care 20% arabi:) reprezintă 2% în raport cu cei 430 de milioane de locuitori ai țărilor Ligii Arabe.

De ce atâta înverșunare împotriva unui ”adversar” atât de neînsemnat?:) Arabii au numeroase capitale politice și spirituale. Orașe importante, cu trecut istoric glorios,  devenite mari metropole în prezent: Cairo, Damasc, Beirut, Bagdad, Medina, Mecca, Ryad, Amman, Dubai, Abu-Dhabi, Doha, Aden, Sanaa. Toate cu sute de mii și milioane de locuitori.

Evreii au o singură capitală, un singur centru spiritual : Ierusalim (în care 35% din populație sunt arabi:) și pe care în mod firesc nu doresc să o împartă cu nimeni

De ce contestă cele 22 țări arabe acest drept care se cuvine evreilor din nenumărate motive, multe dintre ele izvorâte chiar din textele pe care ei le socotesc sfinte? De ce refuză să accepte această realitate? Și de ce li se alătură zecile de state musulmane ne-arabe care au alte zeci de orașe importante, cu milioane de locuitori?

Ierusalim a fost și este un oraș multicultural și multietnic  dar – cel puțin de 150 de ani,  de când există recensăminte credibile – are o stabilă majoritate evreiască (65-70%) Sunt voci (și nu puține:) care pledează pentru împărțirea Ierusalimului între evrei și arabi. Ar fi o decizie nefastă care doar ar agita spiritele înfierbântate ale unor lideri arabi iresponsabili. Ierusalimul este UN oraș. Divizarea unui oraș care constituie o unitate istorică, dar și administrativă culturală și strategică, poate produce doar tensiuni, neajunsuri pentru populația acelui oraș. Cea mai convingătoare pildă a fost Berlinul. Dar un Ierusalim divizat ar fi mult mai tragic și ar fi o invitație directă la  un nou război între Israel și „Lumea arabă” . Un război inutil al orgoliilor  rănite.

Să examinăm câteva cifre pentru a judeca obiectiv, fără argumente sentimentale. În anul 1896 Ierusalimul avea 45 mii de locuitori, din care 28 mii evrei și 8 mii arabi musulmani. Peste 50 de ani, în pragul proclamării Statului Israel erau în Ierusalim 160  mii de locuitori, din care 100  mii evrei și 31 mii arabi musulmani. După unificarea orașului ca urmare a Războiului de 6 Zile, în 1967, populația a crescut la 270 mii, din care 200 mii evrei şi 60 mii, arabi musulmani. În anul 2017  după 50 de ani de  „asuprire și ocupație sionistă”  de „apartheid și persecutarea arabilor”, populația Ierusalimului a trecut de 850 mii (cu suburbii aria metropolitană are peste 1,5 milioane de locuitori !). Populația evreiască a crescut de aproape trei ori, iar cea arabă de aproape șase ori :):). Arabii se bucură, pe lângă accesul la un sistem de educație și de sănătate performant, de  numeroase oportunități de câștig, locuri de muncă  în Ierusalimul de Vest, de avantajele și confortul pe care o administrație municipală de calitate le-o poate oferi.

Nu există trandafiri fără spini…

Israelul nu este o țară fără probleme. Sunt multe situații conflictuale. Discrepanțe. Diferențe sociale. Extremiști. Politici sau religioși. Abuzuri și corupție. Dar peste toate veghează credința în justiție, în respectul demnității, în libertatea opiniilor și în forța și măreția idealurilor.

Cei peste 200 mii de evrei  („coloniști”:) care și-au ales să locuiască în Ierusalimul de Est, au adus și continuă să aducă  acolo prosperitate și dezvoltare. Cei mai mulți din cei care  s-au încumetat să stea în Ierusalimul de Est sunt animați de devotamentul față de tradiții, de legi și de Israel. Lecția care ar trebui  învățată atât de către evrei, cât și de către arabi, se numește simplu: conviețuire.

Șansa unei posibile conviețuiri s-a ratat în perioada Mandatului Britanic, de către puterea mandatară. Scopul explicit al Mandatului, încredințat britanicilor de către Liga Națiunilor, a fost facilitarea și sprijinirea creării unui Cămin Național Evreiesc în Palestina, într-un cadru democratic, fără a prejudicia în vreun fel drepturile civile și religioase ale celorlalte comunități existente. Această formulare implica limpede sprijinirea imigrației evreilor (al căror Cămin Național trebuia creat:) în Palestina, fără nici o restricție și fără nici o obstrucție. Scopul explicit și expus public al Mișcării Sioniste a fost întemeierea, pe căi democratice, a unui stat evreiesc în Palestina, ca unica soluție viabilă pentru  salvarea poporului evreu răspândit și persecutat în Diaspora,  de 2000 de ani de când a fost obligat  (pe căi „nedemocratice” ) să-și abandoneze propria țară. Calea democratică însemna reîntoarcerea treptată a evreilor în această țară, reclădirea ei ca un stat modern, capabil să ofere tuturor cetățenilor ei drepturi egale la viață și demnitate și asumarea guvernării prin alegeri libere. De ce nu a funcționat această „schemă” ? În cei 25 de ani de Mandat Britanic au imigrat în Palestina 500 de mii de evrei și 1,3 milioane de arabi !  Puterea Mandatară nu a sprijinit imigrația evreilor (așa cum s-a obligat s-o facă față de Liga Națiunilor),  ci dimpotrivă, a împiedicat-o, publicând în anul 1939 „Cartea Albă” care limita și, în final, interzicea așezarea evreilor și  în Cisiordania , după ce în Transiordania era interzisă de la începutul constituirii ei. Atitudinea, cel puțin imorală, a Marii Britanii de a fi  limitat drastic dreptul de imigrare a evreilor – tocmai în perioada când în Europa dominată de agresiunea hitleristă a început masacrarea lor – nu poate fi nici explicată și nici scuzată de presiunea exercitată de arabi.

Ierusalim – oraşul celor trei religii

După atentatele criminale comise de grupuri de arabi din Palestina în anul 1929, care au început cu izgonirea evreilor care se rugau la Zidul Plângerii în ziua de Tișa be Av (zi de post și de doliu în amintirea dărâmării celui de Al Doilea Templu) a urmat revolta din 1933 și apoi în anii 1936 -1939 așa numita „Marea revoltă arabă” Era perioada  în care Amin al Husseini, marele  Muftiu al Ierusalimului și, în virtutea acestei funcții, liderul spiritual (inclusiv politic și militar) al arabilor din Palestina, a început colaborarea ideologică strânsă cu nazismul german pe planul „ fecund” al urii împotriva evreilor. Rebeliunea arabă a fost îndreptată și împotriva britanicilor care în curând aveau să poarte un război pe viață și moarte cu Germania hitleristă, ai cărei aliaţi de nădejde au fost același Amin al Husseini și acoliții lui.  Acest război în care au fost exterminați 6 milioane de evrei, a fost pierdut de tabăra nazistă împreună cu cei care au sprijinit-o. Este greu de înțeles de ce acest argument, care a cântărit greu în deciziile de reconfigurare a hărții politice a lumii de după cel de al Doilea Război Mondial, a fost nesocotit în dezbaterile ONU de partajare a Palestinei.

Rezoluția 181 a Adunării Generale ONU din 29 noiembrie care a recomandat partajarea teritoriului dintre râul Iordan și Marea Mediterană, a fost acceptată de reprezentanții ”Ișuvului Evreiesc” (Autoguvernarea evreilor din teritoriul Mandatului) , dar refuzată de Liga Arabă, și nu a fost aplicată (nici până azi) de ONU care trebuia să inițieze (conform rezoluției 181) internaționalizarea Ierusalimului cu împrejurimile sale.

Motivul esențial pentru care Liga Arabă a respins rezoluția de partajare a fost refuzul categoric de a recunoaște un stat evreiesc pe teritoriul Palestinei. Rezoluțiile UNAG (Adunarea Generală a Națiunilor Unite) după cum se știe au caracter de recomandare devenind obligatorii dacă sunt aprobate de Consiliul de Securitate în care funcționează dreptul de veto al celor 5 mari puteri. Evenimentele s-au precipitat. Englezii și-au retras trupele din Palestina mai repede decât preconiza Rezoluția ONU. În ziua următoare retragerii,  statul evreiesc și-a proclamat independența în conformitate cu recomandările Adunării Generale. Statul renăscut după două mii de ani poartă numele Israel. Numele biblic al patriarhului Iacov care are semnificația de „Cel ce s-a luptat cu Dumnezeu și a învins” .  Israel este nume de învingător şi asta s-a dovedit în zilele și lunile următoare. Toate țările arabe învecinate cu noul stat  l-au atacat încălcând toate prevederile dreptului internațional. Până și regele Abdullah al Iordaniei, care promisese solemn că va păstra neutralitatea, a ocupat – cu ajutorul  singurei armate profesioniste din Orientul Mijlociu (pe atunci:) – Ierusalimul  de Est cu Orașul Sfânt cu tot. Ca primă măsură au fost expulzați evreii care erau doar religioși și locuiau acolo de secole. Degeaba  au votat diplomații d ela ONU  internaționalizarea Ierusalimului. Armata de Apărare a Israelului („Țahal”) a luat ființă la două săptămâni după proclamarea independenței și a învins fără drept de apel armatele reunite ale celor cinci state arabe vecine, sprijinite de toate țările Ligii Arabe cu susținerea „morală” a statelor islamice. Rezultatul final al acestui prim război impus noului Stat Israel a fost „bătut în cuie” pe insula Rhodos unde au fost semnate acordurile de armistiţiu între părțile beligerante.

Războaiele nu se ”rejoacă”…

Dacă Liga Arabă nu ar fi respins prevederile Rezoluției ONU 181/29 noiembrie 1947, poate arabii din Palestina ar fi avut acum un stat cu suprafața de circa 13.000 de kmp. Dar au refuzat. După aproape un  an de război cu mii de morți și răniți, cu sute de mii de refugiați, arabii din Palestina s-au trezit în două teritorii despărțite. Unul aparținând Egiptului, celălalt Iordaniei, care împreună aveau 7000 de kmp. Teritoriul de sub controlul iordanian cuprindea și Ierusalimul de Est nesocotindu-se recomandarea ONU din 1947 privind internaționalizarea Orașului Sfânt

Au trecut de atunci 68 de ani și s-au purtat încă 5 războaie cu alte mii de vieți omenești pierdute sau distruse. Acum arabii palestinieni au un fel de „autoritate” peste o suprafață de cca 6000 de kmp, dar fără Ierusalimul de Est.. În anul 1950, după încheierea armistițiului  pe insula Rhodos care a pus capăt Războiului de Independență, Iordania a anexat Ierusalimul de Est. Iar în anul !980 Knessetul israelian a  votat Legea Ierusalimului, prin care a declarat Ierusalimul Unit (în urma războiului de 6 zile) drept capitală a Statului Israel.

De 70 de ani soluția de partajare recomandată de ONU, urmată de numeroase alte recomandări și negocieri pentru reglementarea „contenciosului palestinian” au fost refuzate de arabi și au eșuat. Realitățile „de facto” s-au impus – din  păcate – prin războaie.

Destinul Ierusalimului de a fi capitala statului evreu a fost pecetluit cu mii de ani în urmă. Cel mai mult sânge vărsat – de atunci și până acuma – pentru  ocrotirea acestui destin, a fost sânge evreiesc .

Dar la fel de mult a fost spirit, creație și străduință care au făcut – mai  ales în ultimul secol – ca Ierusalimul să devină o minune de oraș demn, de a fi capitala Israelului.. Și mândru de a se numi  și de a fi Orașul Sfânt pentru trei mari religii unite prin aceeași rădăcină și prin  credința  în același  Atotputernic Dumnezeu.

Tiberiu Roth, 28 decembrie 2017

(după calendarul evreiesc 10 Tevet 5778, ziua în care cu 2442 de ani în urmă regele babilonian Nabucodonosor a început asediul Ierusalimului)