De când mă știu am convingerea că șefii de state aleși în mod democratic nu au puteri nelimitate și cred că este bine așa. Această stare de lucruri liniștitoare se datorează faptului că ei sunt supuși diferitelor mecanisme de control, care îi împiedică să ia decizii și inițiative prea extremiste și potențial periculoase. Acestea includ restricțiile constituționale, controlul parlamentar și mulțimea de colaboratori și consilieri pe care nici cel mai puternic prim-ministru nu-i poate ignora. În sprijinul acestei teorii aș dori să aduc un exemplu contrar: în Germania foarte civilizată a anilor treizeci, un tiran descreierat a reușit să ia puterea și să ducă o jumătate din umanitate la catastrofă, tocmai pentru că aceste mecanisme de control au eșuat sau au lipsit cu totul. Aceasta a fost o condiție esențială pentru dezastrul istoric al secolului al XX-lea.
Dar în loc să învățăm din greșelile trecutului, vedem în continuare lideri care acționează după bunul lor plac și se ocupă mai mult de consolidarea propriei lor puteri decât de bunăstarea țării pe care o conduc. Iar în prezent majoritatea țărilor din lume sunt conduse de autocrați cu puteri nelimitate. Sunt și cazuri fericite, rare ce-i drept, când un autocrat este un adevărat „părinte al țării” și își pune puterea în slujba poporului. Un exemplu este Lee Kuan Yew, fostul conducător omnipotent al statului Singapore. Dar asemenea personalități altruiste sunt o raritate, nu numai din cauza lipsei de caracter a multor potentați, ci pur și simplu pentru că este aproape inevitabil că atunci când o persoană ajunge la putere pe căi mai mult sau mai puțin legale, se stabilește confortabil și nu mai vrea să renunțe. Ca urmare nu va lăsa niciodată puterea din mâini de bunăvoie. De obicei liderul se justifică spunând că acționează pentru binele țării și al poporului (ceea ce în principiu nu poate fi nici dovedit, nici infirmat) și adesea merge până la stabilirea unei succesiuni dinastice. Ei bine, faimoșii „părinți ai țării”, altruiști și înțelepți, care își pot justifica poziția prin așa-zisa voință a poporului, sunt la fel de rari ca și cămilele care vorbesc limba franceză în Arctica.
Fărădelegile și crimele acumulate în timpul guvernării îl fac pe tiran să se teamă tot mai mult de pedeapsă în caz că s-ar retrage din post. Deci mai bine să rămână la putere, de preferință până la sfârșitul vieții și chiar după moarte, cum s-a întâmplat cu tatăl și cu bunicul actualului tiran din Coreea de Nord. Altă posibilitate este ca înainte de transferul puterii să negocieze cu succesorul său o amnistie generală, sau în cel mai rău caz să plece în exil cu buzunarele bine căptușite. Cu alte cuvinte conducătorii nedemocratici și nelegitimi sunt o nenorocire națională, oriunde și oricum ar guverna. Ca exemplu aș dori să prezint o listă (incompletă) a despoților din trecut. Ordinea am stabilit-o subiectiv, de la cei binevoitori până la cei mai dezgustători; în paranteze am adăugat modul cum și-au pierdut puterea.
- Autocratul binevoitor: Lee Kuan Yew, Singapore (pensionat onorabil)
- Adevăratul socialist, cel care spera să reformeze sistemul: Alexander Dubcek: Cehoslovacia (înlăturat prin intervenție străină și pensionat dezonorabil)
- Socialistul binevoitor și el, dar cam îndărătnic: Mihail Gorbaciov, URSS (pensionat)
- Partizanul necruțător: Josip Broz Tito, Iugoslavia (moarte naturală)
- Intransigentul părinte al țării: Francisco Franco, Spania (înlăturat de la putere pentru că devenise senil, a murit în pace)
- Noul faraon: Gamal Abdel Nasser, Egipt (moarte naturală)
- Izolaționistul paranoid: Enver Hodja, Albania (moarte naturală)
- Cei doi Titani ai Carpaților: Nicolae și Elena Ceaușescu, România (executați)
- Clovnul în rol de Duce: Benito Mussolini, Italia (executat)
- Colonelul de operetă: Muammar Gaddafi, Libia (executat într-un canal de scurgere)
- Regentul și amiralul împotmolit: Miklós Horthy, Ungaria (destituit, luat prizonier și apoi exilat)
- Ucigașul înveterat și Salvatorul Patriei: Iosif Stalin, URSS (moarte naturală)
- Împăratul junglei și canibalul ocazional: Jean-Bédel Bokassa, Republica Centrafricană (detronat, exilat, condamnat la moarte, dar la urmă moarte naturală)
- Împăratul roșu și exterminatorul fără scrupule: Mao Zedong, R. P. Chineză (moarte naturală)
- Ucigașul propriului său popor: Pol Pot, Cambodjia (destituit prin intervenție externă, mort în împrejurări misterioase, probabil otrăvit sau pur și simplu dispărut fără urmă)
- Întruchiparea satanei: Adolf Hitler, Germania (sinucis)
Asta ne aduce la o formă de guvernare care, deși imperfectă, în comparație cu toate celelalte este totuși cea mai bună: un lider ales în mod democratic, cu puteri limitate și cu un mandat finit, așa cum este cazul în majoritatea democrațiilor liberale occidentale. Desigur, conducătorii se deosebesc între ei, dar un lucru îl au în comun: ei pot fi scoși din funcție, cel târziu după expirarea mandatului lor – cu condiția să fie respectate normele democratice și libertatea de exprimare. Ei ar putea fi clasificați de la stânga la dreapta, de la progresiști la conservatori, de la tineri dinamici la bătrâni resemnați, de la competenți la complet nepotriviți guvernării. Dar o asemenea listă s-ar adresa mai mult politologilor. Pe mine mă interesează alte aspecte, mai ales veșnica întrebare „Oare e bine pentru evrei?” Oricum ar arăta această listă, la capătul ei pozitiv se află o figură foarte interesantă și pitorească: Donald Trump. Și pentru că el se află în centrul atenției ca nimeni altul, mi-a devenit atât de familiar încât aș vrea să-l numesc amic chiar fără știrea lui și chiar dacă prietenia mea, după toate probabilitățile, va rămâne pe veci neîmpărtășită.
Bineînțeles, față de prietenii adevărați trebuie să fii absolut sincer și de aceea îmi permit să-l numesc cu familiaritate pe numele mic: Donald, da, Donald, Donny, bunul, vechiul și foarte jenantul meu prieten Donald! Nu pot și nu vreau să ascund că-mi este aproape și totuși departe, că îmi place, dar în același timp detest imaginea lui publică. Datorită manierismelor sale ridicole, a cuvintelor pe care le folosește și a banalităților pe care le rostește cu o perfectă naturalețe, mă simt jenat să-l număr printre prietenii mei. Dar sunt nevoit să o fac pentru că multe dintre deciziile și măsurile sale, mai ales directivele legate de Orientul Mijlociu și modul în care le-a pus în practică, au făcut un mare serviciu Israelului.
Toate acestea seamănă izbitor cu adevărul brutal pe care îl auzim uneori din gura copiilor nevinovați sau a persoanelor în stare de ebrietate. Este o adevărată plăcere ca după atâtea declarații corecte politic și prezentate diplomatic să auzim, în sfârșit, adevărul evident, care de obicei este evitat cu orice preț. Nu are nicio importanță dacă aceasta se datorează unei mai bune cunoașteri a realității sau este un rezultat al naivității amicului meu Donald. Este o plăcere să vezi și să auzi cum se opune fără jenă presei mincinoase și ipocrite, presupus liberale și cert supuse ideologiei de stânga. Omul pare să aibă o sensibilitate infailibilă pentru toate manifestările de tip fascist (fascismul de stânga și de dreapta, fascismul islamic, pseudo-liberalismul, pseudo-feminismul și fundamentalismul de toate nuanțele), oprindu-se instinctiv înainte de propriul șovinism, care ar fi intolerabil. Uneori încearcă să depășească această limită, dar se retrage imediat, regretându-și ieșirea. În repetate rânduri activitățile lui au avut ca rezultat că numeroase opinii ale liberalilor au fost demascate ca fiind în esență neliberale, iar cele ale progresiștilor s-au dovedit a fi de fapt retrograde. În felul acesta el a adus un serviciu adevăratului liberalism și progresismului autentic, chiar dacă nu a făcut-o intenționat.
Desigur, mulți vor argumenta că încă nu se știe dacă deciziile legate de Ierusalim se vor dovedi cu adevărat bune pentru Israel pe termen lung. Aici intră în joc multe imponderabile. Da, e riscant, dar doctrina neistorică, nefirească, cea care neagă legătura Ierusalimului cu poporul evreu și cu statul său național, cum susțin de zeci de ani majoritatea statelor membre ale ONU, este un afront la adresa istoriei, a realității, a dreptății și a bunului-simț. Declarațiile lui Trump sunt o negare neașteptată a unei ficțiuni menținute de ani de zile și bazate pe voturile unor state nedemocratice în organizații dubioase precum ONU și UNESCO. Încă și mai rea este atitudinea ipocrită a statelor democratice, care nu îndrăznesc să se opună, astfel încât această situație se perpetuează și este percepută ca fiind normală. Poziția lui Trump se îndepărtează în sfârșit de la această ficțiune. Poltronii europeni se tem că deciziile lui Trump i-ar înfuria în așa măsură pe cei un miliard și jumătate de musulmani încât aceștia ar ataca lumea civilizată. Temerea lor este însă nefondată: musulmanii o fac și așa, pe cât se stă în puteri, iar creșterea temporară a numărului incidentelor de ardere a steagurilor și a atacurilor asupra ambasadelor nu va schimba situația în mod simțitor.
Donald Trump si Niki Haley
Da, amicul meu Donny este destul de jenant, cu apucăturile sale anti-intelectuale în vorbă, în scris și în imagine. Dar el nu este deloc stupid. Chiar dacă a moștenit o mare parte din avere, faptul că o mai are și că a reușit chiar să o mărească este o dovadă că știe ce face și este apt de a-și exercita funcția, chiar dacă adversarii săi încearcă tot timpul să pună la îndoială acest lucru. În ce privește atitudinea lui, cel mai mult îmi place faptul că a pus la respect tabăra Democrată, pe liberalii de stânga ai lui Hillary & Co. (mai mult de stânga și mai puțin liberali decât ar vrea ei să admită). Aceștia s-au închis din ce în ce mai mult în turnul de fildeș, pierzând contactul cu poporul. Democrații au fost cei care au încheiat acordul nuclear monstruos cu regimul din Teheran și tot ei au făcut posibilă adoptarea ultimei rezoluții antiisraeliene în Consiliul de Securitate, în zilele finale ale administrației Obama. Dar după părerea mea, cea mai mare realizare a lui Trump este numirea lui Niki Haley în funcția de ambasador la ONU, o adevărată rază de soare în această instituție putredă. Sper că ea va mai rămâne multă vreme acolo și va continua să ne ajute. Atunci poate voi simți o nouă prietenie, mai adâncă și mai satisfăcătoare și de data aceasta fără jenă.
(traducere din germană: Hava Oren)
Peter Biro
6 Comments
Totul mi se pare perfect, draga Peter, si sunt de acord cu tine, dar am o intrebare: ce au in comun Dubcek, Gorbaciov si Tito cu adevaratii despoti care apar in continuarea listei tale??
Toti cei trei au incercat sa indulceasca acel “produs” la care se referea Titulescu cand cerea sa nu fie obligat sa-l numeasca dulceatza de trandafiri, si sa ofere poporului o viatza ceva mai libera in contextul unui comunism asa cum il stim noi….
Ceialalti au fost dictatori in adevaratl inteles al cuvantului, ucigasi cu acte in regula.
Si cum spune francezul : vive la petite difference!!
GBM
Destul de simplu: cei trei lideri menționați ocupă începutul pozitiv al spectrului, de la binevoitor la satanic. Dar și ei erau totuși nedemocrați. Faptul că i-am adăugat pe listă nu înseamnă că îi echivalez cu tiranii răi. Am vrut doar să arăt care au fost diferite tipuri de despoți. Francezul poate spune “vive la petite difference!”. Eu spun în schimb: “Să vedem și să ne bucurăm de întreaga lățime a curcubeului” (poate că aceasta va fi o vorbă mult citată în cercul celor înțelegători).
Mi-a făcut plăcere să citesc un articol în care se exprimă o părere favorabilă despre Trump – desigur mă refer la a doua jumătate , deoarece prima jumătate e pentru justificarea primei jumătăți de titlu .Citind jumătatea a doua îmi reamintește o întîlnire recentă , pe stradă , cu un prieten pe care nu l-am văzut de un an , prieten cu vederi asemănătoare cu ale mele – vorbim de un cunoscut comun , despre ce știm amîndoi că acesta a făcut în anul care a trecut , sîntem de accord cu faptele sale fără să le detailăm , ne dăm mina și plecăm . Însoțitorilor noștrii ( cititori ai Baabel ) , de a căror prezență am uitat , le rămîne numai idea că au asistat la o discuție în care A a fost de accord cu B și atît . K.I./ N.Y.
Stimat Domn Biro, Am comentat de mai mute ori in coloanele acestei publicatii, de cel putin un an, de la venirea la putere a presedintelui Trump. Este poate pentru prima data cand un articol original, reuseste sa vada adevarul si sa-l reflecteze destul de nuantat si de sofisticat, fara sa-si exprime temerile nejustificate la adresa noii ordini si a noii conduceri ale Americii, fara sa aiba motive de critica vehementa si nejustificata fata de noul presedinte, ales in mod democratic si care, desi a gresit prin sustinerea celor din Charlottsville, n-a ezitat nici pana astazi 1 februarie, sa critice fascismul la televiziunea nationala. Eforturile lui de sustinere a statului Israel, in pofida oprelistilor nocive si crescande ale intregii planete, in momentul cel mai perisabil si mai anevoios, cand el este sub atac permanent de barbarismul local si de stupiditatea intregului glob, a marii majoritati ai tarilor membre ale ONU, denota caracterul lui de om cu constiinta perfect libera, de clarviziunea lui de lunga durata, de curajul si de determinarea lui indubitabila de a sustine principiile curate si strict necesare in aceasta perioada de foarte mare incercare a poporului evreu. Va felicit pentru curajul dvs de a scrie negru pe alb si de a asterne pe ecranul computerului aceste idei, cu care nu pot sa nu fiu de acord 100%.
Charlotessvile . Faptele cum le știu sînt așa : într-un parc public se adună un grup de dreapta ( printre ei unii cu vestă antiglonț , înarmați pînă în dinți – era legal acolo , n-au folosit armele , Trump i-a numit “ circari “) venit să demonstreze împotriva dărîmării ( e la modă în S.U.A. ) unei statui a unei personalități confederate ( vezi războiul civil ) – apare și grupul de stînga , așa zis antifascist / antisupremasist – se găsește un nebun din primul grup care intră cu mașina în grupul al doilea , omorînd o tînără . Ceeace presa a “ uitat “ să precizeze este că primul grup avea aprobarea legală a poliției să demonstreze în parcul respectiv , în timp ce grupul al doilea avea aprobare pentru alt loc . K.I. / N.Y.
Din păcate, nu sunt obișnuit să primesc multe complimente. Cu atât mai mult apreciez cuvintele voastre calde. Bănuiesc că mulți cititori ai acestui jouranl gândesc asemănător despre persoana și politica lui Donald Trump în context cu Orientul Mijlociu. Sarcina jurnalistică în acest caz este de a ridica sentimente intuitive din subconștient într-o formă care poate fi exprimat verbal. Cu atât mai bine, dacă se întâmplă și într-un mod distractiv. Contribuția dvs. mărește ipoteza mea că în acest caz am reușit cumva. Vă mulțumesc.