Prima profesoară de multiculturalism

De peste 10 ani predau un curs masteral despre minoritățile etnice. Demersul meu încearcă să prezinte fizionomia socio-profesională a acestora, relevarea unor constante culturale, dar și impactul cu societatea majoritară, relațiile cu Puterea. Toate acestea într-o perspectivă istorică, ce încearcă să surprindă diversele modificări și contextul acestora. În fapt, încerc să demonstrez normalitatea diversității. Și mai mult decât atât, caracterul benefic al acesteia. Îmi place să citez, în acest sens, o observație din secolul XI – pusă de unii pe seama regelui Ștefan al Ungariei, în timp ce alții o atribuie unui călugăr venețian-care susținea că: “țara care are o singură limbă și un singur obicei este slabă și șubredă (imbecile et fragile est). O consider o concepție fundamentală a mentalului european, un model pentru construcția europeană de astăzi.

Este un curs la care țin mult și am avut întodeauna sentimentul unei legături personale cu subiectul. Atunci când am început să-i construiesc osatura teoretică, să aprofundez varii lucrări savante, am avut sentimentul ciudat că esența acestor scrieri o cunosc dintr-un trecut ce cobora în primii mei ani de formare intelectuală. Am avut convingerea că îmi erau cunoscute, firește, fără învelișul științific. Sau, precum domnul Jourdain al lui Moliere, vorbeam proza, fără să știu.

M-am întrebat și am încercat să depistez de unde venea acest sentiment.

Și, căutările mele, de tip introspecție, mi-au adus în memorie personalitatea primului meu profesor de …diversitate etnică, aș îndrăzni să spun cu timiditate, primul meu profesor de multiculturalism. Îndrăznesc să o spun, deși parcă aud o serie de confrați ripostând supărați:  “Multiculturalismul este un fenomen mult mai complex!”  Da, o știu și eu! Dar ca să înțelegi complexitatea, trebuie să pornești de la elemente simple.

Alături de bunica

Acest prim profesor era în fapt…profesoară și a fost…bunica mea, mama mamei. Neti Goldemberg (Axenfeld, din naștere) a văzut lumina zilei în inima Dobrogei, la Măcin. S-a născut în ajun de Yom Kipur, undeva în jurul lui 1890 (poate 1889). Familia Axenfeld – ca majoritatea evreilor ashkenazi din Dobrogea – se refugiase din Rusia pogromistă, în această fostă provincie otomană, intrată în componența statului român în 1878. Rămasă orfană la foarte scurt timp dupa naștere, Neti a fost îngrijită și alăptată într-o familie turcească vecină. Numeroșii ei frați o considerau “soră de lapte”, concept important în mentalul musulman. A învățat turcește – nu-mi dau seama cât de bine, dar vorbea această limbă, iar la bătrânețe îmi vorbea cu melancolie de cântecele turcești și avea nostalgia cântecului muezinului din moschee. A ținut să îmi spună că acei oameni simpli – și destul de săraci – au adoptat-o respectându-i diferența și nu au existat presiuni de convertire. De la ei s-a deprins cu legile ospeției orientale și nu accepta să fie refuzată – până la ultimii ei ani de viață – de orișice fel de oaspeți, atunci când oferea cafeaua neagră (bunica mea făcea cea mai bună cafea posibilă) și paharul cu apă cu șerbet.

Anii au trecut, s-a măritat cu bunicul meu, Isruel Godemberg, căruia îi reproșa adeseori, chiar și retroactiv, că își petrecea cam mult timp cu vecinii ruși, care îl serveau “mit a bisala bromf” (un pic de tarie-idis). Sigur, prietenii lui numeau altfel băutura tare, dar se înțelegeau. Iar  aceste întâlniri făceau parte din cotidianul familiar. Bunica le considera ceva normal, supărarea era doar că întâlnirile se cam prelungeau , iar formula “a bisala” (un pic) nu avea o corespondență cu realitatea. Mă gândesc că acei oameni își povesteau necazurile, se plângeau de sărăcia care îi unea… Era și asta o formă de “societate civilă”.

Anii trec, bunicii mei vor migra în diverse orașe ale țării, în căutarea unei “parnuse mai bune” care nu prea se arăta. Agitațiile antisemite ale Mișcarii Legionare îi prind la Ploiești. Bunica mea își amintea cu recunoștință de proprietarul casei, un maior român, Săruleanu, care i-a alungat pe vandalii în cămașă verde.

După război, bunicii se stabilesc în București, în casa foarte modestă de la intersecția străzilor Vasile Lascăr și Batiște. Era o curte cu multe familii – altă realitate multietnică. Două tinere surori, românce, Nutzi și Mami (era o poreclă, numele, nu-mi aduc aminte), ambele căsătorite și Dida, o evreică, văduva unui dirijor, Zahareanu, mort prematur. Le găseam adeseori în jurul cafelei și altor bunătăți, în vizită la bunica. În fapt, își descărcau sufletul de necazuri, probleme, etc. Bunica era conștientă și glumea, spunându-i mamei mele: Eu sunt pentru ele o rebetze (rabineasă în idiș). Le obișnuise cu “creațiile culinare”, iar Nutzi, cea mai vioaie și mai apropiată de bunica, nu ezita s[-i cear[ chihaleh. În perioada comună a sărbătorilor de primăvară, pe masa bunicii era matzot, lotkes, dar și cozonac și ouă roșii aduse de vecine. Nu era foarte casher, dar era expresia unor relații profund umane.

În anii ‘60, la 70 de ani, bunica se îmbolnăvește de hepatită și este internată la Colentina. A depășit boala și s-a întors din spital, îmbogățită cu o nouă prietenă, o femeie romă, care avea să o viziteze periodic, multă vreme.

Dar vorbind de cei din jurul bunicii mele, nu pot să nu amintesc de un personaj –fabulos pentru mine – Vaselica. De tânără a urmat-o pe bunica mea, a fost femeie de serviciu, apoi un soi de “bonă” a mamei mele, apoi moștenită de mama, a stat pe lângă ea, și în mod firesc, m-a îngrijit și pe mine în copilărie. Vaselica era bulgăroaică, un om cu un bun simț deosebit. Va fi portăreasă în blocul în care au stat părinții mei, la Foișorul de Foc – despre care voi scrie cândva separat, căci a fost un loc cu impact în istorie. Din poziția ei “strategică’ de portareasă, o informa pe mama despre vizitele “ilora” cum le spunea Vaselica cu o antipatie instinctivă, celor pe care noi îi numim “cei cu ochii albaștri”.

Sau de altă musafiră a bunicii mele, d-na Botez. Era urmașa unei familii nobiliare rusești, refugiată în România, o femeie de mare cultură, care îi aducea cărți bunicii mele și care a fost și îndrumătoare în primele mele lecturi mai consistente, în special din literatura rusă. Aveam 12 ani, cred, și l-am citit pe Turgheniev.

Deci bunica respecta și îndrăgea nu numai diversitatea etnică, dar și cea socială și culturală.

Și deși Neti Goldemberg nu a ajuns la bacalaureat din motive economice, avea un respect pentru elitele culturale. Stând la fereastra apartamentului blocului deja amintit de lângă Foișorul de Foc, îmi atrăgea atenția, cu mult respect, asupra unui bătrân, cu baston și îmbrăcat cu un loden sărăcăcios:  Privește inghiala, trece domnul Motru! Da, era marele filozof Constantin Rădulescu Motru, fost președinte al Academiei Române, în acel moment complet marginalizat și exclus din conștiința publică, dar nu si pentru Neti Goldemberg, care nu îl citise, dar care știa de el si simțea nevoia să transmită nepotului de 8-9 ani respectul pentru valoarea autentică.

Bunica mea nu discuta politică. Nu era nostalgica vremurilor în care cunoscuse sărăcia și în care una din fete, mătușa mea, Eveline, a emigrat în îndepărtata Australie, din cauza persecuțiilor antisemite. Nu era o ‘anticomunistă’, dar câteodată își exprima poziția, mai ales când vorbea de “vremurile normale”. Simțea pe undeva anormalitatea vremurilor în care trăia. Se încăpățâna să numească străzile după vechile denumiri. Mă trimitea la farmacia domnului Borș, de pe strada Mazarik, iar eu o corectam: Fucik nu Mazarik! Astăzi știu că ea avea dreptate! Iar istoria a confirmat acest fapt.

Această femeie este prima mea profesoară de respect al diferențelor. Sigur că învățăturile le-am completat cu alte realități ale copilăriei și tinereții mele, începând cu cartierul meu, Foișorul de Foc, în care se aflau în apropiere o sinagogă – dărâmată de Ceaușescu –biserica grecească, cea armeană – ceva mai departe, dar nu foarte – și o biserică ortodoxă, Oborul vechi, în care păstorea părintele Athanase Negoiță, unul din marii ebraiști ai României. Peste ani, îl voi întâlni şi discuta cu el, la conferinţele de cultură ebraică de pe Popa Soare (azi JCC) sau în școală, la Mihai Viteazul, unde am învățat matematica cu un evreu din Dorohoi, Hugo Weiner, științele naturii, cu un distins profesor grec, Emil Papadopol, limba română cu armenii Mihail Gregorian si Anton Chevorkian și mai ales unde am fost cucerit de frumusețea istoriei, de către un român din Turda, Mihai Rațiu. Dar despre această atmosferă, în care am “respirat” multietnic…voi povesti.. altădată.

Liviu Rotman

8 Comments

  • Mircea Ordean commented on May 21, 2018 Reply

    Tot eu.

    „simțea nevoia să transmită nepotului de 8-9 ani respectul pentru valoarea autentică.””

    De ce nu am lăsa acel nepot să-și aleagă el drumul în viață (eu nu subscriu ideii de valori – și mă pot lesne explica, de ce)?
    Mi se pare un băgat în oala altuia (fie el și nepot al nostru), iar în același timp lipsă de încredere în acel tînăr, că ar lua-o razna moralicește, dacă nu ne-am afla noi în preajmă…

    PS
    Nu-i un pleonasm, ‘valoare autentică’?

  • Mircea Ordean commented on May 21, 2018 Reply

    deși Neti Goldemberg nu a ajuns la bacalaureat din motive economice, avea un respect pentru elitele culturale. Stând la fereastra apartamentului blocului deja amintit de lângă Foișorul de Foc, îmi atrăgea atenția, cu mult respect, asupra unui bătrân, cu baston și îmbrăcat cu un loden sărăcăcios: Privește inghiala, trece domnul Motru! Da, era marele filozof Constantin Rădulescu Motru, fost președinte al Academiei Române, în acel moment complet marginalizat și exclus din conștiința publică, dar nu si pentru Neti Goldemberg, care nu îl citise, dar care știa de el si simțea nevoia să transmită nepotului de 8-9 ani respectul pentru valoarea autentică.”

    Articolul e plăcut, dar eu unul mă feresc a ridica statui… Căci nu uit a se fi aflat totuși oameni, aceia… Mai exact, dacă mă uit în scrise Motru găsesc destule banalități ori aiureli

  • Rosu Axinia commented on February 22, 2018 Reply

    Domnule Liviu mi-a placut f. mult articolul scris de domnia voastra ! Bunica si pritenele dumneaei gandeau ca ,,pe pamant e loc pentru toata lumea ,,. Ar trebui sa scriti o carte despre bunica dumneavoastra pentru-ca aveti mult talent !

  • Lucian-Zeev Herscovici commented on February 11, 2018 Reply

    Liviu, felicitari pentru acest articol. Modul de gandire al bunicii tale este interesant si important. Cred ca trebuie sa intelegm si sa invatam cum gandea o “doamna” din alta generatie. Poate ca astfel lumea va fi mai buna,mai umana.

  • eva galambos commented on February 2, 2018 Reply

    Liviu, întotdeauna îmi place cum vorbești și cum concepi articole și studii, dar n-am crezut că ai și talent de…scriitor. Aștept continuarea.

  • klein ivan commented on February 2, 2018 Reply

    O persoană deosebită descrisă cu talent și căldură . Aștept un articol cu idei despre multiculturaism în zilele noastre ( hic Rhodos , hic salta )

  • Ioana Nitescu commented on February 1, 2018 Reply

    Minunata profesoara………..

  • Andrea Ghiţă commented on February 1, 2018 Reply

    Mi-a plăcut foarte mult acest articol care creionează portretul unei femei înţelepte care, din păcate, nu a ajuns demnitar sau măcare consilier al demnitarilor români de atunci, de acum, dintotdeauna.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *