M-am hotărit să fiu în ton cu moda și să scriu despre fotbal.

Viața de pensionar (ce-i drept, activ) îți oferă și anumite drepturi și prerogative. De exemplu să amâni pentru mai târziu multe din ceea ce ești obligat să faci. Și asta ca să-ți creezi timp liber pentru alte preocupări, mai puțin (sau deloc) stringente, cum ar fi vizionarea zilnică  a numai puțin de trei meciuri de fotbal, transmisie directă din patria putiniană.

Deci se poate spune că am acumulat suficient material pentru nu unul ci mai multe articole pe acest subiect, al campionatului mondial de fotbal, care ține milioane (miliarde?) de indivizi de pe toată suprafața pământului fixați în fața ecranului de televizor cel puțin șase ore pe zi, timp de o lună.

Trebuie să mărturisesc de la bun început că la mine patima vizionării de meciuri de fotbal (și de baschet) e de când a apărut în casa părintească pentru prima oară un televizor, adică de mai bine de 60 ani. Cred că în toată viața mea am petrecut în fața micului ecran mult mai multe ore decât în contemplarea unui peisaj muntos sau acuatic (mea culpa!)

Așa că volens nolens, mă pot considera un fel de expert amator în ale mingii jucate cu piciorul. Ceea ce m-a pus în fața unei serioase probleme: ce subiect să aleg pentru a interesa pe cititorul care poate și el e cel puțin la fel de expert ca mine în ale fotbalului?

De exemplu, pot să scriu despre ceea ce cred eu că deosebște campionatul ăsta de toate celelalte dinaintea lui. Cum ar fi introducerea VAR-ului, metoda care permite arbitrului să vizioneze o fază deja petrecută, înainte de a lua o decizie fatală (cartonaș roșu sau anularea unui gol sau decizia de a acorda o lovitură liberă de la 11 metri). Sau despre faptul că în aproape 30 meciuri jucate până acum nu s-a înregistrat niciun meci încheiat cu scorul 0:0. Sau că așa zisele marile echipe (Germania, Argentina, Brazilia) se lovesc de îndârjirea și talentul unor echipe naționale considerate până acum ca de mâna a doua. Sau că la acest campionat s-au înregistrat, cel puțin până azi, foarte puține ofsaiduri (or fi învățat în sfârșit jucătorii ce semnificație are cuvântul ăsta?) și mult mai multe penaltiuri ca în alte campionate mondiale.

Sau iată încă un amănunt interesant: opt din jucătorii naționalei franceze sunt de culoare, și numai unul din 11 (Giroud) are nume franțuzesc. În schimb 22 din cei 23 jucatori (inclusiv rezervele) ale naționalei Islandei au nume de familie care se termină cu ”son”.

Dar foarte repede am ajuns la concluzia ca toate amănuntele de mai sus pot doar să plictisească cititorul neinteresant în acest sport, și atunci ce te faci cu ”ratingul” , adică cu deșertul care se așează pe rubrica comentarii referitoare la eseul tău?!

Așa că m-am hotărât să scriu despre un aspect care mă cam bântuie de mult timp, unul uman, psihologic, și care pare să fi fost uitat de armata de comentatori de sport din toată lumea. Cu alte cuvinte, am o vagă senzație că de data asta voi fi original (însă sunt departe de a fi sigur).

Deci, ca de obicei, să încep cu o scurtă povestioară.

Să spunem că un bărbat căsătorit și-a (re)găsit o prietenă. Cu nevasta petrece cea mai mare parte a timpului, dar din când în când ajunge la acea a doua femeie, pe care o cunoaște din fragedă copilărie, fiind născuți și crescuți în aceiași urbe. Una știe de cealaltă, și acceptă situația ca fiind vorba de ceva obișnuit, aș zice banal, pentru care nu merită nici măcar să te superi dar mi-te să rupi relațiile (oare e adevărat ce se spune că așa se petrec lucrurile in Franța?).

-Săptămâna viitoare voi fi cu cealaltă, prietena mea din copilărie…..

Du-te sănătos, dar întoarce-te nu mai puțin întreg.

Iată o atitudine interesantă, poate chiar inedită, dar deloc imposibilă în lumea de azi, în care relațiile dintre oameni capătă aspecte noi și neștiute până acum.

Dar pe parcurs, în această atmosferă dolce farniente, intervine o problemă deajuns de serioasă.

Cele două doamne dispută o proprietate și, neînțelegându-se, povestea ajunge la tribunal și domnul care se află la mijloc trebuie să ia o atitudine.

Continuarea poveștii rămâne la latitudinea cititorului.

Apropo, cine dorește (de dragul ideii de ”politically correct”) poate schimba personajele, hotărând că e vorba de o femeie care are cu doi bărbați legături identice cu cele descrise mai sus.

Dar deajuns cu poveștile, acum  voi trece la treabă și voi încerca să pun pe hârtie despre ce e vorba.

În ultimii 50-60 ani lumea fotbalistică a anulat granițele naționale și deja de foarte mult timp un fotbalist poate juca în orice țară, alta decât cea în care s-a născut, și în orice echipă și în orice ligă, departe de patria sa.

Hotărârea e a lui și a clubului care-l dorește și nimeni nu se poate opune acestei realități, că doar trăim într-o lume liberă. Ba mai mult, orice jucător are dreptul să treacă de la un club la altul, de la o țară la alta, cel puțin de două ori pe an, când se permit transferurile de la o echipă la alta.

În foarte multe cazuri un fotbalist de clasă își duce activitatea într-un mod foarte clar și dinainte cunoscut: marea majoritate a timpului el și-o petrece la clubul pe care și l-a ales, într-o țară sau alta. Din când în când, de câteva ori pe an, dacă e talentat și merituos, e chemat ”sub drapel” și selecționat în echipa națională a țării sale, pentru a participa la meciuri amicale, de pregătire sau oficiale, competitive.

Un jucător de valoare, dublat cu o bună doză de conștiinciozitate și respect pentru meseria aleasă va încerca să joace la fel de bine în ambele situații, ca jucător de club și ca jucător de națională, și nimeni nu trebuie să vadă în această realitate o incompatibilitate sau o ciocnire de interese.

Dar iată că lucrurile nu stau întotdeauna exact așa.

Pentru că aidoma poveștii de mai sus (trebuie să recunoașteți ca am imaginație!!) un fotbalist de valoare se poate găsi implicat într-o situație în care într-un cadru oficial (cum ar fi campionatul european sau campionatul mondial), el va trebui, ca membru în echipa sa națională, să joace împotriva coechipierilor săi din clubul de care aparține. Aș dori să precizez aici dilema în care un asemenea jucător (îmi închipui eu) se poate afla.

Cea mai mare parte a anului el și-o petrece cu coechipierii clubului său. Asta înseamnă foarte probabil 24 ore pe zi, 6-7 zile pe săptămână și cam vreo 320-330 zile pe an. Ei dorm împreună, mănâncă împreună, se antrenează împreună, joacă împreună și viața socială și-o împart cu cei din aceiași echipă de club. Familiile se cunosc, evenimente ca nunți și botezuri sunt apanajul întregii echipe.

Și deodată…..

Deodată acest fotbalist e pus în postura de a juca împotriva propriilor săi coechipieri de club, care și ei la rândul lor au fost selecționați pentru a face parte din echipa națională a țării lor, aceiași țară în care fotbalistul ”stăin” trăiește, respiră acelaș aer cu colegii și camarazii să de club, și de multe ori e favoritul publicului spectator din țara ”străină”.

Și atunci, mă întreb eu: cum rezolvă el această problemă? De exemplu, va juca dur împotiva camaradului său de club, știind prea bine că o accidentare serioasă va afecta clubul său și va pune în pericol performanța acestuia în viitoarele competiții de club?

Și o altă întrebare: cunoscându-și foarte bine și în toate amănuntele partenerii de club, avantajele și dezavantajele fiecăruia dintre ei, cu câtă ușurință va ”trăda” antrenorului echipei sale naționale detalii de acest gen, care vor facilita acestuia  construcția ”planului de luptă” pentru proxima întâlnire de pe teren?

Două exemple, dintre cele mai clare la această dată: Leo Mesi într-un meci Argentina-Spania și Cristiano Ronaldo într-o partidă Portugalia-Spania.

Argentinianul Mesi se va afla, în această situație, în fața unor rivali care aparțin de clubul său, Barcelona, selecționați pentru naționala țării lor. Portughezul Ronaldo se va întâlni pe terenul de joc cu colegii (acum adversari) săi de echipă aparținând clubului comun, Real Madrid.

N-aș vrea să fiu în pielea vreunuia din ”eroii” unei asemenea situații și să fiu obligat să mă întreb care din cele două ”cămăși ” mi-e mai aproape de propriul (și unicul!) meu corp.

Și la sfârșit o întrebare, care se cere pusă în mod clar: oare să fiu eu primul care discută acest interesant aspect de ordin psihologic, etic și social?

Răspunsul nu poate fi doar unul singur.

Primul care-mi vine în minte e simplul fapt că problema prezentată aici de fapt nu există. Fiecare jucător e conștient de existența acestei dileme și va ști cum s-o rezolve în acele cazuri de excepție (și foarte rare), în așa fel încât să nu lezeze nici o parte. Fair play e cuvântul, și e de sperat că toți acești jucători de mare valoare știu să se comporte în așa fel încât să nu afecteze interesele, nici ale naționalei și nici ale clubului de care aparțin.

O a doua ipoteză presupune că problema e cunoscută de toți cei în cauză și a fost rezolvată de mult. Și de ce nu se vorbește de asta în public?

Și aici există două posibilități.

Prima că nu tot ce se discută în legătură cu subiecte sensibile trebuie adus la cunoștința publicului larg. Așa cum boala unui fotbalist nu devine o noțiune de bun public, tot așa asemenea probleme se rezolvă  ”în familie”, la nivel național, mondial sau de club și bine că se rezolvă.

Dar mai există și o altă posibilitate, și anume totala mea ignoranță în materie! Pentru că trebuie să recunosc, cercetarea pe care am întreprins-o în acest subiect n-a fost deloc în adâncime, eu mulțumindu-mă doar cu cea mi-a căzut în mână aproape din întâmplare.

Ceea ce înseamnă că mi-am făcut doar datoria (de data asta poate superficială) față de credincioșii cititori ai Baabelului, urmând ca toți cei ce pot arunca o rază de lumină care să ne facă mai deștepți sunt rugați s-o facă în comentariile lor.

Și chiar la urmă, o rugăminte: rog să nu fiu întrebat cum a și-a rezolvat bărbatul  (sau femeia) din povestioara mea marea lui/ei dilemă! Pentru că n-am nici cea mai mică idee, asta fiind problema lui/ei și nu a mea!