Căutând material pentru articolul despre canalul spre Marea Moartă, apărut recent, am recitit romanul lui Theodor Herzl Altneuland (Țara Veche-Nouă) și am găsit un pasaj enigmatic.  Un personaj al romanului povestește că proiectarea canalului dintre Mediterană și Marea Moartă s-a făcut cu ajutorul unui inginer elvețian, creștin, care devenise un sionist atât de înflăcărat încât s-a convertit la iudaism, luând numele de Abraham.  Pasajul nu are nicio legătură cu restul romanului, este singura mențiune a acestui inginer elvețian.  Ce rost o fi având?

O cercetare mai atentă a scos la iveală că inginerul elvețian nu este un personaj de roman, ci o persoană cât se poate de reală, inginerul Max Bourcart, iar pasajul cu pricina era un mod prin care Herzl își exprima recunoștința pentru contribuția acestuia la scrierea romanului și la cauza sionistă.

Informațiile despre el sunt puține.  Wikipedia nu a auzit de el, pe Google există numai câteva referiri sumare, un portret nu se cunoaște.  În schimb la Arhiva Sionistă din Ierusalim se păstrează un pachet de scrisori pe care el le-a trimis lui Herzl în perioada 1899-1901.

Când apare pe scena istoriei, Max Bourcart este un tânăr inginer care încă nu are un post fix și precum spune singur, deocamdată trăiește din ajutorul părinților.  Venind în contact cu doctrina sionistă a devenit un adept atât de înflăcărat, încât la un moment dat s-a convertit la iudaism.  („Vai de capul lui, săracul, nu știe ce face!” scrie despre despre el Herzl unui prieten din Berlin. „Dar nu pot spune că e nebun.  Nu-l cunosc personal, numai din scrisori, dar cu tot entuziasmul lui este un om rațional.  Este inginer hidrotehnic și a fost în Palestina.  El a făcut proiectul pentru exploatarea resurselor de apă – îl voi folosi în romanul meu Altneuland.”)  Nu este clar dacă Herzl l-a angajat să facă acest proiect, cert este însă că în repetate rânduri i-a trimis bani.

(Primele scrisori, trimise din Colmar și din Mulhouse și semnate Bourcart-Térond mă fac să cred că era vorba de Max Bourcart (1864-1960), alsacian, al cărui tată a murit la Colmar, mama era din Mulhouse, iar soția, Julia Térond, era elvețiană, din Geneva https://www.gen-gen.ch/tng/getperson/?personID=I080686&tree=sgg )

A ajuns în Palestina în noiembrie 1899, la Haifa și de acolo a călătorit mult: Tveria Țfat, Beit Șean, Ierihon, Ierusalim, Iafo.  (De altfel personajele romanului Altneuland urmează un itinerar asemănător.)  A vorbit cu lumea, interesând-se de situația din țară, de starea primelor colonii evreiești, a încercat să convingă diverși conducători locali să vândă terenuri pentru a stabili noi colonii.  Peste tot a cercetat resursele locale: la Beit Șean se găsește argilă de bună calitate, s-ar putea face o fabrică de cărămidă, pe valea Iordanului pământul este foarte roditor, izvoarele termale de la Tveria ar putea constitui nucleul unei stațiuni balneare înfloritoare.  De fiecare dată se vede entuziasmul său: „Dacă un oraș ca Țfat ar avea suficientă apă și acces la o cale ferată, ar deveni de nerecunoscut!”

Dar scopul principal al călătoriei era exploatarea resurselor de apă.  A măsurat debitul fiecăru râu mai mic sau mai mare, a măsurat înălțimea fiecărei căderi de apă, a stabilit unde s-ar putea face baraje.  După o ședere de vreo șase luni în Palestina, nu a elaborat un proiect propriu-zis, ci a propus mai multe opțiuni.

În primul rând pe toți afluenții Iordanului trebuie construite baraje, lacuri de acumulare și hidrocentrale.  Deasemenea trebuie construită o hidrocentrală pe Iordan, între lacul Hula și lacul Kinneret.  Lacul Kinneret trebuie închis cu un baraj, pentru ca apa dulce să nu curgă fără folos spre Marea Moartă. (Această parte s-a realizat.)  Un canal de 50 km trebuie să aducă apă de mare de la Haifa până la malul sudic al lacului Kinneret.  Acolo se va pune în funcțiune o hidrocentrală acționată cu apă de mare, iar aceasta va curge mai departe prin albia Iordanului sau printr-un canal paralel, alimentând pe drum încă o hidrocentrală sau două.  Energia electrică trebuie folosită nu numai pentru electrificarea întregii țări, ci și pentru a pompa apa dulce din lacul Kinneret, aflat într-o depresiune, la –200 m și a o duce în restul țării.  (Și aceasta s-a realizat.)

Altă variantă propusă este un canal de numai 40 km, până la lacul Hule.  Se pare că în felul acesta s-ar obține un randament mai mare, dar dezavantajul major ar fi că lacul Kinneret s-ar umple cu apă de mare și țara ar pierde cel mai mare rezervor de apă dulce.  În sfârșit o a treia variantă propune să se renunțe la apa de mare.  Un tunel de numai 7 km ar devia apele râului Litani și le-ar adăuga Iordanului.  În zilele noastre un asemena proiect ar fi de neconceput – ce ar zice libanezii dacă le-am lua cel mai mare râu al țării??

Bourcart și-a pus și problema ce cantitate de apă poate fi vărsată în Marea Moartă fără a produce inundații.  Cel mai sigur este dacă luăm apa Iordanului pentru irigații, să o înlocuim cu o cantitate egală de apă de mare și sistemul va rămâne în echilibru.  Dar mai multă apă va da mai multă energie electrică.  Singura așezare din zonă fiind Ierihonul, la cca. 150 m deasupra nivelului Mării Moarte, am putea ridica nivelul apei chiar și cu 100 m fără a produce vreo pagubă.  Iar apoi, odată cu creșterea suprafeței va crește și evaporarea, astfel încât am putea ajunge la un nou echilibru.

La sfârșit a făcut și un calcul aproximativ al costurilor, dar numai pentru materialul necesar (turbine, pompe, transformatoare, cabluri…): în jur de 75 de milioane de franci elvețieni din 1900!  Nu e de mirare că nu s-a găsit capitalul necesar.  În plus, proiectul lui avea un defect fundamental: Bourcart a vizitat Palestina numai în anotimpul ploios și nu cunoștea debitul râurilor în timpul verii – adevărul este că unele dispar complet!

***

Ultima scrisoare, datată 3 iunie 1900, este trimisă din Ierusalim, unde Bourcart stătea la hotelul Lloyd, aflat în posesia familiei Fast. 

(Clădirea nu mai există, dar este ușor de localizat pentru că în spatele ei, la dreapta, se vede primăria.  În zilele noastre în locul ei se află hotelul Dan Pearl.)

Și pentru Ierusalim entuziasmul lui nu cunoaște margini.  „Văd cu ochii minții la Ierusalim un pod înalt și frumos, începând de la Poarta de Aur peste valea Kidron; podul va continua cu un tunel pe sub Muntele Măslinilor până spre Betania.” 

Podul (încă) nu s-a construit și Poarta de Aur, pe unde se spune că Mesia va intra în Ierusalim, rămâne închisă.  În schimb de câțiva ani există un tunel pe sub Muntele Scopus, care leagă cartierul Maale Adumim de centrul orașului.

Despre strada principală a Ierusalimului, Bourcart nu este prea încântat.  „Strada Iafo este stropită cu apă murdară și urât mirositoare, pe cheltuiala negustorilor locali… Văzând câte trăsuri trec pe acolo e de neînțeles că nu s-au introdus tramvaie electrice, ar fi o afacere foarte bună!”

   Această observație, pe care Max Bourcart a făcut-o în iunie 1900 a devenit realitate abia cu 110 ani mai târziu!  

Hava Oren