Vă adresez acest scurt mesaj, în confuzia zilelor neobișnuite pe care am apucat să le trăim. Nu că aș fi eu un ”guru”, cum mulți se pretind astăzi, prezicători de circumstanță sau ghicitori de conspirații, ci pentru simplul fapt că lipsind (motivat) de la mai multe ediții, de pe coloanele inteligente ale revistei noastre ”Baabel”, am fost rugat să dau un semn de viață cât mai curând după revenirea în ţară.

M-am întors recent, în plină ”criză coronariană”, după un periplu de aproape o lună, dintr-o croazieră în Marea Caraibilor, la care am pornit cu un oarecare scepticism, dar pe care spre finalul ei, am apreciat-o cu entuziasm ca fiind una din cele mai captivante călătorii și experiențe umane la care am participat. Am navigat consecutiv pe două vapoare (ale aceleiași companii – “Holland America Line”) cu care am străbătut în lung și lat extraordinara ”mare a piraților”, înghesuită între cele două oceane uriașe ale lumii, Atlanticul și Pacificul, unite în sfârșit după (probabil) miliarde de ani, prin geniul și forța oamenilor. Am ajuns pe coasta Pacificului după ce am traversat (cu un vapor și un autobuz) istmul Panama și am parcurs apoi (pe jos) o istorie de jumătate de mileniu. Un oraș colonial spaniol din secolul XVI alături de o super metropolă americană din secolul XXI. Ambele poartă numele (cândva proscris!) de Panama.

În ajunul zilei în care am apucat să împlinesc 85 de ani, am ajuns pe insula Barbados, una din insulele arhipelagului Antilelor Mici. 

Pentru cei care încă nu au apucat să cunoască această zonă pitorească și plină de istorie trebuie să fac o scurtă prezentare a ei, pentru o mai clară înțelegere. Toată lumea știe că în Marea Caraibelor există un arhipelag al Antilelor Mari, numit astfel, deloc gratuit ci justificat prin faptul că cele patru insule bine cunoscute care o compun: Cuba, Jamaica, Hispaniola (pe care se află două state, cel Dominican și Haiti) și Porto Rico . Toate au jucat un rol semnificativ în istorie și în evenimente politice contemporane. Și, mai ales, pentru că aceste patru insule împreună, dar și fiecare separat, sunt mult mai mari decât insulele Antilelor Mici. Dar acestea sunt mult mai numeroase și înșirate spre periferia Mării Caraibilor, ca un șirag de perle. Au foarte multe lucruri în comun, dar și foarte multe deosebiri între ele. Seamănă un pic cu Europa. Un continent compact cu atâtea ”insule” diferite și nu totdeauna prietenoase între ele.

Cele câteva națiuni – Spania, Portugalia, Anglia, Franța, Danemarca și Olanda – care în perioada Marilor Descoperiri Geografice (secolul XV-XVIII) au împărțit între ele, pașnic sau prin numeroase războaie, stăpânirea Antilelor Mici, au lăsat pentru secole amprenta prezenței lor mai ales prin limbă, cultură și tradiții. Astăzi, după prăbușirea imperiilor coloniale, în Antilele Mici sunt aproape atâtea state cvasi-independente, câte insule sunt, adică aproape 20, fiecare cu steagul, imnul și guvernul propriu. Ceea ce le apropie este populația, care în marea ei majoritate își are rădăcinile în Africa. Ei sunt urmașii, evident nu ”pursânge” ai sclavilor aduși de negustorii europeni de-a lungul a patru secole pentru a munci pe plantații și în industriile incipiente de pe insulele tropicale ale Antilelor. O încrengătură complicată de rase și etnii leagă între ele, într-o fraternitate absconsă, pe toți locuitorii acestor insule care au devenit patria lor supusă acelorași vicisitudini ale naturii, de altfel generoase, precum uraganele pustiitoare, izbucnirile vulcanice, cutremurele .

Insula Barbados, pe care am poposit pentru câteva ore, este relativ mică, având o suprafață de 437 kmp, aproape de două ori suprafața Bucureștiului, cu o populație cât a Brașovului, de circa 260.000 de locuitori. Descoperită la începutul secolului XVI de portughezi, care nu i-au dat decât numele (Barbados înseamnă bărboși), provenind probabil de la aspectul locuitorilor indigeni. Abia la începutul secolului XVII, mai exact în 1625, un vas englez sub comanda unui oarecare James Powell (care și-a atribuit numele primei localități engleze de pe insulă Jamestown) a ancorat pe insulă, reprezentând începutul colonizării.  În perioada războiului civil condus de Oliver Cromwell mai mulți coloniști din Anglia și Irlanda (era și perioada de început a colonizării Americii de Nord) au pus bazele agriculturii din insulă, cultivând ghimbir, bumbac, tutun și alte produse căutate pe piața engleză. Pentru a asigura brațele de muncă necesare unei agriculturi intensive, localnicii englezi au recurs la serviciile negustorilor de sclavi. Dacă la începutul colonizării majoritatea populației era albă, la începutul secolului următor sclavii negri au ajuns să constituie peste două treimi din totalul locuitorilor insulei.

Transformarea radicală a coloniei, care a început să aibă și atitudini de nesupunere față de metropola unde se petrecuseră mișcări politice grave (decapitarea regelui Carol) a fost determinată de începutul cultivării trestiei de zahăr. Acest nou produs care avea să devină extrem de căutat, mai cu seamă în Europa, a fost adus din Brazilia. Mai precis din Brazilia Olandeză. Portugalia, care fusese beneficiara dreptului de stăpânire a părții estice a Americii de Sud, conform celebrei decizii papale, nu a fost în stare să administreze singură uriașul teritoriu care-i fusese rezervat, drept pentru care a acceptat sprijinul aparent generos al unei alte țări mici. Astfel Olanda a ajuns să stăpânească un teritoriu însemnat în partea de nord-est a Braziliei. Olanda, un stat eminamente protestant, a devenit și gazda primitoare a evreilor expulzați din Spania și Portugalia catolică. Astfel nu e deloc surprinzător că pe această cale numeroși evrei din Olanda au ajuns în Brazilia (olandeză). Cu spiritul lor întreprinzător, în scurt timp au înțeles potențialul economic al insulei Barbados (și nu numai) și au hotărât să-l valorifice. Au profitat și de spiritul liberal al guvernului englez condus de Cromwell, care a acordat evreilor dreptul la proprietatea terenurilor agricole și au devenit promotorii industriei zahărului pe insula Barbados. A fost o perioadă lungă de înflorire a insulei, întreruptă sporadic numai de catastrofe naturale sau epidemii. În 1780 un uragan cumplit a provocat moartea a mii de locuitori, iar în 1854 o epidemie de holeră a ucis peste 20.000 de oameni, o treime din populația insulei, în timp ce marea criză economică din 1930 a determinat emigrarea majorității locuitorilor rămași fără resurse existențiale.

Evreii sefarzi, care au adus expertiza lor în cultivarea și prelucrarea trestiei de zahăr, au plecat din Brazilia determinați nu doar de perspectiva unor afaceri avantajoase în Barbados, ci mai ales motivați de faptul că portughezii și implicit Biserica Catolică au ”recuperat” de la olandezi majoritatea teritoriului brazilian, sub autoritatea Olandei rămânând doar o modestă colonie care există și în zilele noastre: Surinam (Guyana Olandeză).

Primul evreu care s-a stabilit în Barbados a fost Joseph Jesurun Mendes din Recife, capitala unei provincii a Braziliei, unde era curatorul unei sinagogi. Prima sinagogă din Barbados funcționează din anul 1654. Sinagoga cu numele sugestiv de ”Nidhei Israel” (împrăștiații lui Israel) există și astăzi, fiind splendid refăcută, deși azi nu mai trăiesc în Barbados decât 50 de evrei, după spusele domnului Mendez, administratorul locului.

Alături de frumoasa sinagogă, una din cele mai vechi din emisfera vestică, s-au păstrat vestigiile unei băi rituale și un cimitir cu aproape 200 de morminte și pietre funerare. O carte foarte bine documentată, conținând mărturii istorice începând din 1630, a fost editată în 2019. Am găsit în acest prețios document lista persoanelor înhumate în cimitir.

Foarte mulți dintre ei erau oameni relativ tineri, foarte puțini aveau peste 70 de ani. Cel mai impresionant mi s-a părut Muzeul, cu un aranjament modern și o bogăție de piese originale expuse cu deosebită grijă și profesionalism, însoțite de explicații pertinente în engleză, spaniolă și ebraică.

O parcare generoasă, un personal politicos și competent au completat atractivitatea acestui loc, recent vizitat și de Prințul Moștenitor Charles al Angliei. Deși nu mai este putere colonială, Anglia menține relații de prietenie cu fosta colonie Barbados.

Sunt încă multe de povestit chiar despre Barbados, dar cu mult mai multe despre cele 12 insule, țări pe care le-am vizitat, ce-i drept în fugă.

Dacă aveți plăcerea și răbdarea să mai citiți povestirile mele despre lumea interesantă pe care am văzut-o, le voi scrie. Vă mulțumesc pentru îngăduință și răbdare. Vă doresc tuturor ”autoizolare plăcută”!

Tibi Roth