Era într-o seară de iunie. Afară era plăcut, liniște. În parcul public câțiva boschetari[1] se culcaseră. Unii aveau saci de dormit, alții doar o pătură. Mă întorceam acasă după o zi de muncă. Pe neașteptate un om înalt, cu barbă roșie, s-a ridicat din sacul lui de dormit și s-a apropiat de mine.

– Dă-mi, te rog, o țigară, m-a rugat omul.

În prima clipă m-am speriat. Pe vremea aceea eram și eu fumător, așa că i-am întins două țigări.

– De ce îmi dai două? – m-a întrebat omul cu barbă roșie.

– Nu știu, i-am răspuns. De fapt mă gândeam să-i las întregul pachet.

Nu eram prea obosit, timp aveam berechet, așa că am intrat în vorbă cu el.

– De unde ești? – l-am întrebat

– De aici, din oraș. Mă numesc Șai și am cinzeci și cinci de ani, continuă interlocutorul meu.

Am tăcut o vreme, mă întrebam cum să continui conversația, sau poate să-mi văd de drum. Între timp, văzându-l pe Șai că fumează, s-au mai adunat și alți colegi de „dormitor”. Le-am oferit lor pachetul de țigări.

– Ai lucrat vreodată undeva? – l-am întrebat pe noul meu cunoscut.

– Am fost șofer de autobuz timp de douăzeci și opt de ani, mi-a răspuns Șai. Am circulat mai ales pe linia spre Ierusalim. Cunosc orașul ca în palmă, știu drumurile cele mai scurte spre locurile sfinte, toate restaurantele bune și toate tainele orașului.

M-a privit întrebător:

– Să continui, ai timp? Sigur că ai vrea să afli cum am devenit boschetar.

– Bineînțeles!

– Am avut mai multe accidente cu autobuzul. Ultimul a fost numai din vina mea, adormisem la volan. Doi oameni din mașina pe care am lovit-o au fost grav răniți, au fost spitalizați luni de zile, dar din fericire au rămas în viață, a povestit Șai. Urmarea a fost că permisul de conducere mi-a fost suspendat și am fost concediat.

Îl vedeam cum își frângea mâinile. Ochii lui erau departe, pe șoseaua unde s-a petrecut accidentul.

– Adesea revăd în vis ceea ce s-a întâmplat acolo pe drum, spuse Șai, și mă trezesc din somn ud leoarcă. De atunci m-am apucat de băut. Zile întregi zăceam beat în pat. Soția mea a cerut divorțul, a trebuit să părăsesc locuința și pe cele două fete. Am stat doi ani cu chirie, dar banii pe care-i primeam de la Asigurarările Sociale nu-mi ajungeau pentru mâncare, băutură și chirie și am fost nevoit să părăsesc apartamentul modest pe care-l închiriam. De atunci trăiesc „în aer liber”.

– De câți ani ești boschetar? – l-am întrebat.

– De doi ani, mi-a răspuns Șai, dar sunt împăcat cu mine însumi. Nu am putere să dau din aripi ca să ies din situația asta. M-am obișnuit să fiu boschetar, nu datorez nimănui nimic, nu am obligații și nu trebuie să plătesc chirie.

– Cu ce îți petreci vremea? – l-am întrebat.

– Când nu sunt băut, discut cu ”colocatarii”, mă uit la trecători, citesc. Problema e că seara trebuie să-mi caut un loc unde să am destul lumină. Iarna stăm într-un adăpost improvizat pentru oameni ca mine și atunci am destulă lumină.

– De unde îți faci rost de cărți? – l-am întrebat.

– De la biblioteca publică, răspunse Șai. Una din fostele mele vecine e bibliotecară.

– Cu fetele tale te mai întâlnești? – l-am întrebat.

– La câte un sfârșit de săptămâna mă iau acasă, la famiile lor. Mă trimit direct la duș, după care îmi dau haine pe care mi le-au cumpărat, sau câte ceva din hainele soților lor, apoi stăm la cina de șabat. Cea mai mare bucurie este să îmi văd nepoții, care sunt încă bebeluși. Ambele fete m-au chemat să stau la ele, dar numai cu condiția să mă las de băut…

Eram așezați pe iarbă. M-am ridicat și am dat să plec, când am observat pe sacul lui de dormit cartea lui Hemingway Batrânul și marea. Mi-a urmărit privirea și mi-a spus:

– E cartea mea preferată. Am citit-o de nenumărate ori. Cuvintele din finalul cărții le repet zilnic, nu le pot uita, continuă. După o noapte în care rechinii i-au mâncat peștele cel mare pe care reușise să-l prindă, Santiago visa despre lei, continuă vădit emoționat.

L-am revăzut pe Șai două săptămâni mai târziu. I-am adus o lanternă ca să poată citi și seara. S-a bucurat mult.

– De ce îți pasă de mine? – m-a întrebat.

– Nu i-am răspuns, dar în sinea mea știam de ce. Îmi amintea de un prieten din tinerețe.

– Cu toți boschetarii stai de vorbă? – m-a întrebat Șai.

– Nu, i-am răspuns, e prima dată.

– Am început o cură de dezalcoolizare, e gratuită, îmi spuse victorios Șai.

I-am spus că mă bucur. Pentru prima dată de când îl cunosc m-a privit cu ochii plini de viață și mi-a spus:

– Dacă reușesc să mă las de băutură, mă înscriu la un curs pentru ghizi, ca să le pot arăta turiștilor ceea ce poate numai eu știu despre Ierusalim. Fetele mele o să acopere cheltuielile, continuă Șai entuziasmat…

De o bună bucată de vreme nu am mai trecut prin parc, dar când am făcut-o, Șai nu mai era acolo. Am întrebat un alt boschetar din același parc dacă știe ceva de Șai. Mi-a povestit că într-o bună zi a venit una dintre fetele lui, ceea ce nu se întâmplase niciodată până atunci. El și-a adunat lucrurile, și-a luat rămas bun și a plecat. De atunci nu l-a mai văzut… Nici eu.

Nu știu ce s-a întâmplat mai departe cu Șai. Aș vrea să cred că de data acesta a avut destulă putere în aripi ca să se ridice deasupra prăpastiei în care se afla și să înceapă o altă viață. Mai bună??

Andrei Schwartz

15/06/2020

---

[1] boschetar – persoană fără adăpost (homeless)