Toată viața m-am considerat  antitalent în ale scrisului, de aceea nici nu prea am încercat să folosesc – cel puțin în public – acest instrument, pentru a-mi depăna amintirile. E adevărat că decenii de-a rândul nu am fost în stare nici măcar să vorbesc despre trăirile mele de la vârsta de 15 ani. De multă vreme însă sunt conștientă că aceste amintiri – spre deosebire de cele personale – trebuie împărtășite.

Reacția elogioasă, neașteptată – și probabil nemeritată – provocată de prima mea încercare editorială neprofesională îmi dă curaj să mai continui. Am evocat amintiri vechi de peste 75 de ani la care oamenii, cel putin cititorii revistei Baabel, au rezonat cu multă emoție. Probabil că aprecierile generoase pe care le-am primit se datorează temei și nu calităților mele de scriitor.

M-am hotărât să mai împărtășesc – dacă îmi mai îngăduie viața – câteva dintre amintirile mele din perioada cea mai neagră a evreimii contemporane. Cu atât mai mult, cu cât familia mea a avut o soartă oarecum diferită de cea cunoscută a confraților din Ardealul de Nord. La început părea că familia noastră a scăpat de chinuri. Nu am fost duși în ghetou. Nu știam motivul. Se pare că a fost o simplă omisiune, explicabilă prin aceea că pe strada noastră nu mai locuiau alţi evrei. Când ne-au ridicat – probabil în urma unui denunț – ghetoul era deja golit. Astfel, am căzut de pe banda rulantă pregatită cu migală de autorități pentru nimicirea evreilor și am ajuns la cheremul imaginației momentane a unor executanți.

Nu am de gând să povestesc despre cruzimile sadice ale unor călăi, nici despre chinurile cauzate de ei. I‑aș evoca nemeritat. Fiind o fire optimistă, îmi concentrez amintirile nu în jurul suferințelor trăite, ci al       întâlnirilor cu Oameni, cu “ O” mare. Mă refer la Oameni care nu s-au lăsat ațâțați la ură rasială, oricât de eficientă ar fi această armă. Se știe că majoritatea oamenilor e cât se poate de credulă și devine înverșunată și plină de ură atunci când e acuzat un grup nevinovat de oameni pentru toate nenorocirile momentului. Pe cei care rezistă ațâțării și rămân umani (deși uneori chiar profesia lor îi îndoctrinează în acest sens) mă simt obligată să-i evoc. Lor le voi dedica povestirile, toate  adevărate.

Înainte de a-mi depăna amintirile despre “Oameni”, iată o altă întâmplare cu Tibi Holan, vărul meu. Aceasta premerge cu aproape un an povestirea anterioară despre “nyomortanya” (https://baabel.ro/2020/10/caminul-tibi-holan-zis-nyomortanya/).

Suntem în iulie sau august 1944 la Budapesta, într-o casă cu stea galbenă[1] aflată pe Str. Szív nr.14. După săptămânile petrecute la poliția din Cluj, mi-am găsit o relativă liniște aici, la familia Bernáth, care mi-a oferit un cămin. Locuința are doar două camere, locuite – în afară de mine – de 6 oameni: soții Bernáth, cele trei fiice, precum și băiețașul uneia dintre fete, Jancsika. Eu imi petrec zilele ajutând-o la cusut pe Klári, fiica cea mai mare, care e croitoreasă.

I-am liniștit deja – prin scrisori – pe Tibike și pe unchiul Eugen din București în privința situației noastre.

Le-am scris că pe moment am scăpat de deportări. Familia este internată în lagărul de concentrare de la Kistarcsa, (ulterior am aflat că menirea acestui lagăr, adică pregătirea de transporturi pentru Auschwitz, a fost întreruptă chiar după sosirea familiei mele). Mie, fiind minoră, mi-au dat drumul cu ședere obligatorie la Budapesta. Cum nu aveam nici rude, nici cunoștințe în acest oraș, nu am găsit altă soluție, m-am refugiat la Spitalul Evreiesc, unde am dormit pe rând cu diferite bolnave. Aici m-au găsit soții Bernáth și m-au adoptat pur și simplu, oferindu-mi căldura familiei lor.

Într-o zi, Jancsika intră în camera în care lucram cu Klári și mă anunță că mă caută doi polițiști. În drum spre ușa de intrare îmi tremurau picioarele de frică. Eram convinsă că au venit după mine. Ori eu aveam amintiri foarte “dureroase” – la propriu – cu polițiștii. În cele două săptămâni petrecute la Poliția din Cluj, făcusem cunoștință cu cizmele uneia dintre fiare.

Când ajung la uşă ce văd?! Doi tineri, e drept, în uniformă, dar zâmbitori, mă primesc cu “Sărut mâna, sunteți Judit Kertész?”. Era să leșin de uimire și ușurare. ”V-am adus 250 pengő de la Tibike. El m-a operat de apendicită”[2] îmi spune unul din ei.

Eu trec de la ușurare la fericire. Sunt foarte bucuroasă și totodată emoționată. Am primit nu numai știri, care m-au făcut mândră și fericită, dar și un ajutor nesperat.

Am avut ce face cu banii. Ei au prins bine familiei Bernáth, care trăia în condiții foarte modeste. Dar ei mi-au permis și să trimit pachete la Kistarcsa. Pluralul reflectă faptul că părinții mei nu erau împreună. Un pachet era pentru tata, la bărbați, altul, dublu, pentru mama și mătușa Irén (sora mică a mamei), la femei.

Țin minte că pachetele le-am dus la OMZSA. Nu mai știu exact ce fel de inițiale formau acest nume, dar cu siguranță ZS era de la Zsidó, adică era vorba despre o organizație evreiească. Cu toate acestea, la preluarea pachetelor, o persoană foarte severă verifica bucată de bucată tot conținutul lor. Când am ajuns la rând și bărbatul de la ghișeu a golit cutiile mele pe masă, am auzit cum o voce din spatele lui îl atenționa: “Ardeii grași să-i controlezi bine!” Am înțepenit îngrozită. Priveam cu inima cât un purece cum el învârtea încet și se uita cu mare atenție la fiecare ardei gras. Doi dintre ei conțineau câte o scrisoare de la mine, în care îi informam pe părinți despre tot ce mi se părea important, inclusiv situația frontului. Am răsuflat ușurată doar când tipul a reînchis cutiile. Mă miră și azi cum de nu a observat urmele de cuțit, folosit pentru introducerea hârtiuțelor strâns împăturite, cu textul scris mărunt de tot. Pesemne am lucrat cu dibăcie.

Așa era vărul meu Tibi. Gata de ajutor, generos în general, cu mine în particular. Cu mine era și iubitor. Brusc îmi sare gândul la o întâmplare care s-a petrecut cu circa 8 ani mai tarziu. De astă dată suntem la gara din MOSCOVA în 1952. Era o noapte geroasă de iarnă și așteptam, cu picioarele inghetate, trenul transsiberian, care întârzia 12 ore. Îl așteptam pentru că îl aducea pe Tibi, care se întoarcea viu și nevătămat din Coreea.

Îmi curg lacrimile pe obraji, retrăind fericirea momentului îmbrățișării la acea revedere. Închid ochii și simt din nou cum mă ridică în braţe şi mă roteşte în aer, minute în șir…

---

[1] In timp ce  guvernul prevedea deportarea tuturor evreilor din provincie, la Budapesta s-a impus, printr-un ordin emis de primărie în 16 iunie 1944, marcarea – cu stea galbenă la intrare – a tuturor caselor in care  locuiau (și) evrei. Practic familiile evreieşti erau obligate să se mute în case marcate cu stea. Locatarii creştini din casele cu stea puteau – dacă doreau – pleca și ocupa fostele locuinţe evreieşti părăsite în urma acestei măsuri. În total au fost peste 2000 de astfel de case, în mai toate cartierele. Majoritatea lor se afla însă pe  strazile din apropierea sinagogii de pe strada Dohány, străzi care au alcătuit ghetoul de mai târziu. Locatarii aveau voie să părăsească casa doar în anumite intervale orare. După înfiinţarea ghetoului din Budapesta, în noiembrie 1944, locatarii din casele cu stea galbenă aflate în exteriorul perimetrului au fost obligaţi să se mute în ghetoul împrejmuit de garduri păzite. Locatarii înghesuiți aici nu aveau dreptul să părăsească ghetoul nici în intervalul orar prevăzut pentru circulația pe stradă.

[2] În detaşamentul de muncă de la Baia Mare, vărul meu Tibi Holan lucrase ca medic universal, deși era încă doar student la medicină. A dobândit o mare experiență profesională datorată lipsei de medici precum si bunăvoinţei colonelului Imre Reviczky, comandantul unității.

Judit Mureşan (n. Kertész)

Cluj, 9 octombrie 2020