Pe dulapul din dormitor trona coșul împletit din nuiele, învelit cu grijă într-un sac transparent din polietilenă. Pe fundul lui, într-un ștergar străvechi, țesut în casă, se afla FAIANȚA. Adică un platou alb și oval, cu floricele colorate pe margini. Bunică-mea așa o numea, pe un ton reverențios. Iar în mintea mea faianță nu înseamnă plăcile de ceramică de pe peretele din bucătărie, ci platoul mare și alb, cu margini dantelate, pe care se așeza coliva la parastase și pomeni.

De-a lungul anului prilejurile în care se dădeau jos coșul și faianța de pe dulap erau foarte numeroase. Tot timpul existau sărbători și momente în care se pomeneau morții.

În ajun era mare vânzoleală în casă. Bunică-mea, altfel o persoană calmă și zâmbitoare, devenea agitată, făcea liste și mormăia pentru sine încetișor, absentă și surdă la trebuințele mele. Avea un raft din cămară pe care depozita tot ce era necesar pentru colivă: arpacaș, nucă, esență de rom, biscuiți, bomboane și zahăr pudră. Refăcea cu grijă stocul după fiecare parastas. Și toată cămara miroase amețitor a rom.

Îmi cerea apoi să o ajut să aleagă arpacașul pentru colivă. ”Tu ai ochișorii mai buni”. Stăteam împreună aplecate deasupra mesei din bucătărie și plimbam de colo-colo boabele rotunde de grâu decorticat. Îmi plăcea momentul, mă vedeam ca un fel de zeu milos care-și împinge supușii cu degetul în direcții neașteptate. Tăceam amândouă și se auzea doar fâșâitul boabelor curate, aruncare în castron.

Coliva se punea la fiert întotdeauna pe înserat și până noaptea târziu Bunica mergea în bucătărie să mai amestece în oală. Adormeam de fiecare dată înainte ca grâul să fie fiert. Iar dimineața mă trezeam prea târziu ca să asist la împodobirea colivei. Pesmet dulce pisat fin, cruce din zahăr pudră perfect aliniată și ploaie de bombonele colorate, pe care le-aș fi scobit afară cu degetul. Lăsau însă urme colorate, așa că nu îndrăzneam să stric frumusețe de aranjament.

Exista un soi de competiție între vecine: cine împodobește coliva mai frumos și mai creativ? Cine-i pune mai multă nucă și o esență de rom mai fină?

La Biserica Greacă de lângă casa noastră, întotdeauna se instala o masă lungă la marile sărbători, pe care lumea înghesuia coșurile cu colivă. Și toate gospodinele trăgeau cu ochiul la concurență. S-a inventat un nou model de cruce? Se poartă alt soi de bomboane? A părut preotul impresionat de vreuna din colive? A stăruit mai mult desupra ei cu cădelnița?

Competiția continua și după întoarcerea acasă.

Îmi plăcea să mă uit la gospodine cum se grăbesc înapoi cu coșurile pline și sfințite la biserică. Aplecate într-o parte, cu brațul depărtat de corp. Ca un soi de pendul care să le ajute să-și țină echilibrul.

Coliva se împărțea în castronele și se distribuia vecinilor. În principiu, celor cu care erai în relații bune. Dar împărțeala devenea o ocazie să te împaci, să-ți ceri iertare, să reiei relațiile cu oameni cu care te certaseși în trecut. Și n-am întâlnit pe nimeni care să refuze vreodată o farfurie cu colivă. Mormăind de voie, de nevoie, ”Bogdaproste”.

Noi copiii eram un soi de masterchefi ad-hoc, care dădeau inocent și crud verdicte. Ne băteam întotdeauna pe coliva cea mai gustoasă și le ignoram pe cele din care gustaserăm și ni se păruseră prea serbede. Castronelele cu colivă nereușită erau plimbate câteva zile prin cămară și prin frigider. Greu de mâncat, imposibil de aruncat.

La capătul zilei cu pomeni, cu burta plină, cu buze și degete lipicioase, îmi juram că n-o să mai mănânc colivă în viața mea. Uitam apoi promisiunea și o luam de la capăt la următoarea pomenire a morților.

În fiecare an, în preajma zilei de 1 noiembrie îmi propun să fac o colivă ca acasă, așa cum făcea Bunica. Un plan pe care încă nu l-am îndeplinit. Rămân și anul acesta cu pofta și cu amintirea.

Doina Gecse-Borgovan