Una din prietenele mele are obiceiul, ori de câte ori se întoarce dintr-o excursie, să-mi raporteze cu lux de amănunte la ce hotel a stat şi cât de mulţumită a fost. Hotelul este invariabil de prim rang. Această declaraţie entuziastă este urmată uneori – mai ales ca răspuns la întrebările mele – de o apreciere sumară a impresiilor de călătorie: “A fost frumos.” sau: “Mi-a plăcut.”

Se știe că în orice înşiruire primul termen stabilește ierarhia lucrurilor menţionate, ceea ce explică şi iritarea mea privitor la priorităţile ei. Dacă îmi povesteşte la fel şi despre vacanţele fiilor ei, relatându-mi la ce hotel au stat până şi în timpul unei escale de avion, îmi stăpânesc cu greu enervarea.

Dar ascult totul în tăcere. Nu-i răspund, nu am nicio remarcă. Ţin la prietena mea; o admir pentru numeroasele ei calităţi.

Aş dori să nu rămâneți cu impresia greşită că dispreţuiesc confortul unei nopţi odihnitoare, petrecute la un hotel blagoslovit cu o puzderie de stele. Dar consider că nu acesta este criteriul conform căruia voi aprecia sau motivul pentru care îmi voi aminti de o vacanţă reuşită.

În cele ce urmează, voi trece în revistă impresiile mele legate de unele vacanțe memorabile petrecute la munte, menţionând şi modalitatea de cazare din excursia respectivă, pentru a pune lucrurile în perspectivă.

* * *

Ani de-a rândul, în copilărie şi adolescenţă, mi-am petrecut vacanţele numai cu mama, tata fiind ocupat cu serviciul şi neputând să ne însoţească. Dar el ne alcătuia întotdeauna itinerariul excursiilor şi – fiind bucovinean get-beget – acest traseu era invariabil în munţii din nordul României, o regiune pe care o cunoştea ca-n palmă şi o iubea cu pasiune.

Îmi amintesc că la Vatra Dornei nu se putea ajunge decât cu un personal de noapte şi când trenul ajungea în munţi, deschideam larg ferestrele ca să inhalez aroma îmbătătoare de brad de la fabrica de cherestea din Cacica.

Am petrecut o vacanţă de neuitat la Borşa, la poalele Inăului din Munţii Rodnei, o regiune în care apele limpezi ca cristalul ale râurilor se rostogolesc zgomotos peste pietre şi bolovani de aur.

La Colibiţa, în Călimani, la ora amurgului ceaţa cobora din înălţimi, aşa încât fiinţele umane păreau nişte creaturi fantasmagorice dintr-o carte de poveşti: ele pluteau în acest ocean de vată pufoasă, vizibile numai de la brâu în sus!

De obicei locuiam la o gazdă în sat şi îmi plăcea mirosul odăilor cu podeaua aşternuta cu un strat proaspăt de lut şi cu pereţii decoraţi cu covoare create cu multă imaginaţie la războiul de ţesut. Dacă aveam noroc, primeam pensiune completă.

Ani de-a rândul treceam şi prin satul Crucea de pe malul Bistriţei, unde ne împrietenisem cu o familie de săteni. Îi însoţeam peste munţi şi văi până la petecul lor de pământ, la cositul ierbii şi la strângerea fânului. Îmi amintesc că prima dată când i-am vizitat încă nu se construise drumul de la Vatra Dornei la Broşteni, de-a lungul Bistriţei şi singura cale de acces era cu căruţa, pe un drum de munte care urca pe culme şi apoi cobora vertiginos. Când o roată a ajuns în prăpastie, căruţaşul a sărit din căruţă, a luat hăţurile cailor în mână şi a readus căruţa pe poteca îngustă de munte. Părea un gest firesc, în natura lucrurilor.

Dacă urcam pe Rarău sau pe Ceahlău, dormeam la cabana din vârf. Nici nu aveai de ales, era un dat, dictat de circumstanţe; te aflai „sus”, dormeai la cabană, erai la poale, închiriai o cameră la o gazdă.

Mijloacele de transport erau şi ele originale şi, privind retrospectiv, nu erau lipsite de risc.

Luam adesea o plută pe Bistriţa de la Cârlibaba, ignorând faptul că buştenii care o alcătuiau se puteau încăleca la o cotitură mai abruptă a Bistriţei.

Alteori ne cocoţam pe stivele de cherestea de pe trenuleţele forestiere, care ne permiteau incursiuni în regiuni mai greu accesibile. Eram oare conştiente că la o oprire sau o manevră bruscă, stiva de lemne se putea deplasa sau chiar răsturna cu noi cu tot?

Adesea, în excursiile din acea vreme, ni se alătura şi o prietenă de-a mea ca să fim un grup mai mare şi mai vesel.

***

În anii studenţiei, excursiile montane şi-au schimbat orientarea geografică de la nord la vest şi se organizau în grupuri mai mari de prieteni.

Prima mea confruntare cu un „alpinism” mai serios a fost traversarea Masivului Parâng. Buna mea prietena Ţuki L. a reuşit printr-o cunoştinţă să obţină participarea noastră la o excursie alături de Şcoala Sportivă. A fost un real şoc! Nu numai că ascensiunea s-a desfăşurat într-un ritm susţinut, dar erau excluse opririle de orice fel: fie ele scurte pauze în locurile pitoreşti, ca să admiri peisajul, sau cu scopul mai banal de a-ţi trage sufletul. De aceea am rămas fără memorii de natură peisagistică din această escapadă; ţin minte numai că pe culme am fost surprinşi de viscol şi conducătorul excursiei a pierdut drumul în ciuda ţăruşilor cu vârful vopsit în roşu care marcau traseul. În cele două nopţi petrecute în masiv s-a dormit, bineînţeles, la priciuri.

Traversarea Munţilor Făgăraş nu a fost mai puţin dramatică. Traseul de culme de la Podragu spre Bâlea Lac trece printr-un loc unde cărarea coteşte în unghi aproape drept, loc cunoscut sub denumirea pitorească La trei paşi de moarte. Tocmai acolo rucsacul lui R. i s-a desprins de pe umeri, s-a prăvălit la vale și a dispărut. Se pare că a decis că se asortează mai bine cu bolovanii acoperiţi cu muşchi în aceeaşi paletă cromatică de pe povârniş, decât cu spinarea lui R. Grupul nostru de vreo zece prieteni, răspândiţi pe poteca dinainte şi de după Trei paşi de moarte şi-au aţintit zadarnic privirile spre hău: rucsacul făcea deja parte din peisaj, se confunda cu acesta.

La priciurile de la cabana Bâlea Lac s-a încins o discuţie şi fiecare dorea să-şi istorisească păţaniile. Doi tineri din Salvamont aveau relatări zguduitoare. Un camarad de-al lor fusese devorat de un urs, un altul îşi dorise mult să vadă capitala ţării şi când a ajuns la Bucureşti, a fost călcat de o maşină. R. a povestit cu tristeţe că pierderea rucsacului însemna că excursia lui s-a încheiat aici, la Bâlea Lac. Fără schimburi nu putea continua.  A doua zi urma să coboare de pe munte şi să plece acasă.

În zori, rucsacul se afla lângă patul lui R. Cei doi salvamontişti renunţaseră la odihna de noapte şi recuperaseră rucsacul din prăpastie cu ajutorul unei lanterne! Fiecare a pornit pe traseul lui şi grupul nostru s-a îndreptat spre Strunga dracului şi Vârful Negoiu.

Printre surprizele neaşteptate ale statului la priciuri sunt oamenii minunaţi pe care îi poţi întâlni şi care alcătuiesc peisajul uman al munţilor!

Altă dată am întreprins un circuit prin minunatele oraşe şi orăşele din Ardeal, într-un grup mare de prieteni, având ca ghid pe amicul nostru Ilan I. Dar la sfârşitul circuitului grupul s-a destrămat, fiecare având o idee diferită cum să-și completeze vacanţa.

R. şi cu mine ne-am îndreptat către Masivul Retezat.

A doua zi, urma să pornim de la cabana de la poale, să trecem de culme şi să coborâm la cabana Pietrele. Ne-am asociat unui grup cu copii mici. Intnția lor era să urce pe culme, dar copiii s-au luat cu una, cu alta, au alergat după o veveriţă şi pînă la urmă grupul lor a hotărât să se întoarcă la cabana de la poale, iar noi am întârziat considerabil din drum.

Am atins platoul pe înserate, crezând că nu mai poate fi mult până la cabană. Înainte de a realiza pe deplin situaţia noastră, care nu era de invidiat, am avut parte de un spectacol amuzant. Pe culme se afla un cort, mult prea mic pentru ocupantul lui şi picioarele îi ieşeau afară.

Când n-am mai putut desluși poteca în întuneric, ne-am panicat. Dar nu pentru mult timp. Ne-au ajuns din urmă doi tineri din Salvamont, care probabil cutreierau culmea tocmai în căutarea şi salvarea unor inconştienţi ca noi. Ne-au dat o lanternă (cum de ne lipsea aşa un obiect esenţial?) şi ne-au însoțit pe cărare. Am ajuns nu la Pietrele, ci la un adăpost. Podeaua era înțesată de trupuri adormite. Ne-am aciuit şi noi lângă o fereastră, fericiţi că am mai găsit un loc. A doua zi urma să constatăm că mai era cale lungă până la cabană.

Tot cutreierând cotloanele din nordul şi vestul României, nu am ajuns niciodată la Crucea de pe Caraiman, o „datorie” pentru orice bucureştean care se respectă, cu toate că acest punct turistic se afla „la doi paşi de casă.” Rezervam Valea Prahovei pentru minivacanţele de iarnă şi de primăvară, când platoul Bucegilor era încă acoperit de zăpadă, zilele erau scurte şi telefericul care te duce la Vârful cu Dor se oprea la ora 5:00 PM, ceea ce făcea imposibilă o asemenea destinaţie.

* * *

Sper că reiese clar din relatarea mea că mediul geografic şi altitudinea determină şi modalitatea de cazare, deşi există opţiuni care permit chiar o ierarhizare. Fără îndoială, priciurile sunt preferabile unui adăpost (deşi turiştii ar trebui să fie recunoscători pentru orice acoperiş deasupra capului), care, la rândul lui, e preferabil dormitului în aer liber, chiar sub cel mai înstelat şi feeric cer imaginabil.

Am avut parte şi de acest mod de „odihnă” în are liber – care trebuie evitat cu orice preţ – în Masivul Ciucaş. După ce am pierdut cărarea marcată, ne-am oprit într-un luminiş; nu era frig, eram deja destul de aproape de poalele muntelui. Dar în zori a căzut rouă și umezeala ne-a pătruns până la oase. Am constatat că eram pe un drum forestier, care ne-a dus în curând la şosea, unde ne-am completat orele de somn la o cabană forestieră.

Dar pe culmea Retezatului, dacă nu am fi fost călăuziţi către un adăpost, ar fi trebuit să îndurăm frigul inerent la o asemenea altitudine.

Am fost adesea ispitită să posed un cort şi să-mi asigur dormitul fără emoţii dacă nu găsesc loc la cabană, să mă pot opri pentru noapte de îndată ce mă simt prea obosită ca să continui, sau numai fiindcă îmi place peisajul. Dar în ciuda avantajelor evidente, nu-mi surâdea perspectiva de a-mi instala cortul când sunt la capătul puterilor, sau pe ploaie sau vânt. Şi cine îmi va oferi minunatul ceai cu rom de la cabane, care ţi-l aduce ca prin farmec pe Moş Ene pe gene?

Dar cel mai mult m-a înspăimântat ideea că această soluţie de cazare mi-ar impune să-mi car toată ziua casa în spinare, să-mi stric plăcerea mersului de peste zi în schimbul garanţiei pentru la noapte. Nu suport să duc greutăţi în spate. Nu uit cât de anevoios mi s-a părut urcuşul spre peştera Scărişoara numai din cauza conservelor şi a pâinii intermediare care îmi îngreuiau rucsacul.

***

Acum vreo cinci ani am revizitat Munţii Stâncoşi canadieni, mai precis cele patru parcuri naţionale din Canada. De obicei, ele se parcurg de la nord la sud, de la Jasper spre Banff (ambele în provincia Alberta) sau invers, de la sud la nord, poposind eventual şi la minunatul lac Louise, lângă care se află și o mică staţiune. În apropiere se află și parcurile naţionale Kootenay şi Yoho şi de îndată ce treci de cumpăna apelor, intri în provincia British Columbia.

Sunt parcuri imense, obiectivele turistice sunt la distanţe mari unele de altele şi de staţiunile unde se poate locui. Trebuie să închiriezi o maşină cu care să ajungi în apropiere de obiectivul planificat, apoi să continui drumul pe jos. Câteodată iei şi telefericul.

În aceste condiţii nu se mai pune problema priciului şi a adăpostului, decât dacă vrei neapărat să faci mult sport în detrimentul numărului de obiective vizitate. Escapadele gen Făgăraş, unde urmai un traseu punctat la distanţe strategice de cabane, nu „ţin” în imensitatea care te înconjoară: ele ar lua timp preţios pe o suprafaţă limitată.

Se locuieşte la un hotel (în staţiunea Banff şi la Lake Louise) sau într-un „apartament” în complexele de căsuţe din staţiunea mai rustică Jasper din nord; construcţia de case particulare în această regiune este strict interzisă pentru a se conserva natura în forma ei pristină.

Dar de data asta era în plin sezon şi cu greu am găsit un loc, atât la hotel cât şi la căsuţe. Nici vorbă să ne alegem hotelul, data și numărul de zile petrecute în fiecare loc. Nici măcar că venind dinspre nord, din Edmonton, unde soţul participase la o conferinţă, am dori să ne oprim întâi la Jasper, apoi la Lake Louise şi la urmă la Banff, punctul cel mai sudic al traseului nostru. Trebuia să jonglăm cu datele și să mergem în zigzag. Cu alte cuvinte, nu noi am stabilit coordonatele excursiei.La fel ca în anii tinereţii, cazarea nu depindea de doleanţele noastre.

Şi totuşi, în ciuda acestor neajunsuri, am regăsit toate ingredientele care contribuie la reuşita unei excursii, nealterate în cei zece ani trecuți de la vizita noastră precedentă în aceşti munţi.

Gheţarii dominau înălţimile, canioanele te invitau să le explorezi, iar râurile şi lacurile, care conferă acestei regiuni farmecul ei inedit, te ademeneau să poposeşti pe malul lor. Aceste ape au o culoare unică, asemenea unei pietre preţioase, datorită refracţiei luminii în contact cu făina de rocă depozitată fără încetare în lacuri de gheţarii înconjurători. Acest fenomen “colorează” lacurile în toate nuanţele imaginabile de turcoaz – uneori predomină azurul caracteristic topazului (Lake Moraine), alteori înclină mai curând spre verde şi amintește de profunzimea şi opacitatea smaraldului (Emerald Lake).

La Jasper, o ursoaică înainta cu o nonşalanţă demnă de invidiat în mijlocul şoselei, urmată de cei doi pui ai ei. Toată circulaţia de pe şosea se oprise și ea era pe deplin conştientă de statutul ei de vedetă a momentului.

La Banff, staţiunea cea mai cochetă din regiune, un elan (moose) traversa strada principală, iar în luminişul din apropiere, doi elani (elk) îşi încleştau coarnele într-un simulacru de luptă. Caprele care nu îşi lepădaseră încă blana lungă până la pământ, coborâseră de pe înălţimi să lingă lespezile de la marginea drumului, bogate în săruri minerale, iar la Jasper turme mari de caribou păşteau sau se odihneau pe povârnişurile de la marginea şoselei.

Cât despre râşii, pumele şi urșii grizzly care populează aceste parcuri, ei au avut bunul-simţ să păstreze distanţa şi să rămână invizibile în decursul vizitei noastre – le rămân profund îndatorată pentru acest gest discret.

Un lucru s-a schimbat totuşi de la vizita noastră anterioară: humusul negru, caracteristic potecilor montane, era acoperit de un praf cenușiiu-albicios care se aşternuse din cauza secetei prelungite. Dar vremea este un factor necontrolabil, la fel ca stelele de pe cer sau – cel puţin în această excursie – stelele hotelurilor la care am poposit.

Marina Zaharopol