Am mai amintit acest subiect, când povesteam despre unchiul mamei mele, care a petrecut anii celui de al Doilea Război Mondial ca refugiat la Shanghai. https://baabel.ro/2018/08/evreii-din-shanghai/  A existat și o comunitate la Harbin, în Manciuria, de evrei refugiați din fața prigoanei țariste, sau stabiliți acolo odată cu linia ferată, la începutul sec. XX.  Dar ei nu pot fi numiți evrei chinezi, pentru că aceste comunități au fost doar temporare.  Adevărații evrei chinezi au trăit la Kaifeng timp de peste un mileniu, rezultând un adevărat sincretism între cele două culturi.

Despre originea lor circulă felurite teorii și legende, dar documente tangibile despre prezența evreilor în China există „numai” de prin sec. al VIII-lea, din timpul dinastiei Tang.  Ei au venit ca negustori din Persia, de-a lungul Drumului Mătăsii.  Într-o oază din vestul Chinei, o stație de pe Drumul Mătăsii, s-a găsit o scrisoare păstrată acum la British Library. https://blogs.bl.uk/asian-and-african/2020/06/an-eighth-century-judaeo-persian-letter-from-dandan-uiliq.html  În ea, un negustor evreu se adresează unui confrate în legătură cu niște oi pe care vrea să le vândă, menționează și niște țesături și o comandă pentru o harpă.  Scrisoarea este scrisă pe hârtie (care pe atunci se fabrica numai în China), în limba iudeo-persană (persana veche, scrisă cu litere ebraice). 

Comunități evreiești de-a lungul Drumului Mătăsii sunt consemnate și în Talmud, de exemplu cea din Merv (Turkmenistan), este menționată încă de la începutul sec. al IV-lea. 

O comunitate permanentă există din timpul dinastiei Song (960 – 1279).  La invitația împăratului, negustorii evrei s-au stabilit la Kaifeng, care era pe atunci capitala Chinei. 

Chiar în zilele ei de glorie comunitatea a fost mică, cel mult 4000 de suflete.  Chinezii îi numeau „musulmani cu tichii albastre”, pentru a-i deosebi de adevărații musulmani, cei „cu tichii albe”.  (În China exista o comunitate destul de numeroasă de musulmani și chinezii, care sunt politeiști, nu prea înțelegeau deosebirile dintre evrei și musulmani.)  Pentru sinagogă nici nu exista un cuvânt în limba chineză, ea fiind numită „Templul Purității și al Adevărului”, termenul folosit și pentru moschei. 

Dar așa mică cum era, comunitatea și-a păstrat timp de secole identitatea.  Sinagoga a fost construită în 1163 (poate și mai devreme, dar documente există din 1163) și refăcută cel puțin de zece ori, după inundații sau incendii.  Exista un rabin, cărțile sfinte erau copiate și studiate.  Comunitatea ținea șabatul și sărbătorile, practica circumcizia și nu mânca carne de porc. 

Și totuși, comunitatea din Kaifeng se deosebește radical de toate celelalte comunități evreiești din lume.  Autorul cărții, Xu Xin, subliniază în repetate rânduri că în China nu a existat niciodată antisemitism, evreii au fost întotdeauna acceptați.  Cu timpul evreii au adoptat nume chinezești, au deprins obiceiurile populației locale, limba, portul, chiar și cultura chineză clasică.  Mai mult, fiindcă în China este de la sine înțeles că soția acceptă tradițiile soțului, mulți evrei și-au luat femei locale care s-au convertit, astfel încât evreii din Kaifeng au fizionomia chinezilor din jur.  

Tragedia comunității a fost că a trăit timp de secole în izolare.  Odată cu destrămarea Imperiului Mongol și expansiunea otomană, drumurile au devenit nesigure.  Pe de altă parte europenii au început producția proprie de mătăsuri și de porțelan, deci cererea a scăzut.  Mai mult, dinastia Ming (1368 – 1644) a trecut la o politică izolaționistă, comerțul cu Europa s-a întrerupt, intrarea străinilor a fost limitată și chinezii înșiși nu au mai putut părăsi țara.  Această stare de lucruri s-a menținut până prin 1840, după Primul Război al Opiului.  În Europa nu au ajuns decât puține informații despre existența comunității din Kaifeng, din relatările unor misionari europeni.

Dar cum „munte cu munte se întâlnește, darămite om cu om”, Xu Xin povestește despre o întâlnire uluitoare care a avut loc la Beijing în 1605, între Ai Tien și Matteo Ricci.  Ai Tien, un evreu din Kaifeng, trecuse examenul pentru a deveni funcționar imperial și se afla la Beijing în căutarea unui post.  Iar Matteo Ricci era conducătorul misiunii iezuite.  El trăia de mai mulți ani în China și învățase chineza.  (Povestea a fost relatată de Matteo Ricci în cartea sa Despre expediția creștină în China.) 

Ai Tien auzise că misionarii străini cred într-un Dumnezeu unic, de unde a tras concluzia că Ricci trebuie să fie evreu și s-a dus să vorbească cu el în biserica – pe care el o credea sinagogă.  Ricci la rândul lui l-a primit cu brațele deschise, luându-l drept creștin.  A urmat o adevărată comedie a erorilor, care a culminat când comunitatea din Kaifeng i-a oferit lui Ricci postul rabinului ieșit la pensie.  În ochii lor, Ricci era un evreu, poate cam ciudat, poate adeptul vreunei secte, dar fără îndoială mare cunoscător al Bibliei.  Explicația era simplă: ei nu auziseră niciodată despre existența creștinilor.  Ricci însă, care îi cunoștea pe evrei din Europa, și-a dat seama de greșeală…

Este aproape un miracol cum comunitatea din Kaifeng a reușit să-și mențină identitatea timp de aproape un mileniu.  Totuși cu timpul ea a intrat în declin.  După inundațiile din 1642, care au distrus o mare parte a orașului, au supraviețuit doar vreo 200 de familii.  Cu timpul cunoștințele de ebraică au început să se piardă, manuscrisele mai târzii sunt pline de greșeli.  Ultimul rabin a murit în 1810, sinagoga a fost distrusă de inundația din 1854 și nu a mai fost reconstruită.  Urmașii se declară în continuare evrei, dar ei nu mai păstrează decât rămășițe vagi ale religiei, obiceiurilor și culturii evreiești.

Totuși, de unde se cunosc amănunte despre istoria evreilor din Kaifeng?  Multe lucruri apar în însemnările misionarilor, dar comunitatea a lăsat și un număr de documente scrise.  Cu ocazia renovărilor sinagogii s-au făcut mai multe inscripții săpate în piatră, care se păstrează la muzeul municipal.  Și mai importantă este colecția de manuscrise.  Pe la 1850 nimeni nu mai știa să le citească și ele au fost vândute unor misionari protestanți.  Un sul de Tora a ajuns la British Library.  Filele de pergament care îl alcătuiesc sunt cusute cu fir de mătase http://www.bl.uk/manuscripts/Viewer.aspx?ref=add_ms_19250_f001r

Alte manuscrise au ajuns în SUA, la Hebrew Union College din Cincinnati, Ohio.  Sunt în mare parte cărți de rugăciune și studiul lor a arătat că evreii din Kaifeng aparțineau curentului rabinic, obișnuit, și nu vreunei secte.  Ele oferă și indicii asupra vechimii comunității: în momentul întemeierii ei, serviciul divin avea deja în mare măsură forma sa actuală, deci legendele după care comunitatea ar data din antichitate sunt probabil neîntemeiate.

Poate cel mai interesant este un manuscris bilingv, ebraic (scris orizontal) și chinez (scris vertical).  Este un fel de „registru al stării civile” unde erau consemnați membrii comunității.  El a fost ținut la zi până în 1666, timp de 13 generații.  La început, numele sunt ebraice, dar pe parcurs tot mai multe devin chinezești, în ebraică rămâne numai particula de legătură  בן (ben) = fiul lui… 

Și mai interesante sunt numele femeilor: o femeie evreică este notată cu numele ei și al tatălui, dar femeile convertite sunt notate בת אדם   (bat Adam) = fiica lui Adam, adică tatăl anonim.  Uneori femeile nici nu apar cu numele, ci doar ca  גין שה (gin șe, adică „femeie” pe chinezește).

Iată câteva explicații date de bibliotecarul de la Hebrew Union College.

https://www.youtube.com/watch?v=m6ofQSbeKXE&t=267s

La recensământul din 1920, cca. 170 de familii s-au declarat evrei.  Urmașii lor continuă să fie înregistrați ca you tai („iudei” în transcriere chineză), dar în perioada comunistă, ei nu mai sunt recunoscuți ca o grupare etnică distinctă și au pierdut dreptul să se organizeze.  După reluarea relațiilor diplomatice între China și Israel în 1992, vreo 15 dintre ei au emigrat în Israel și câțiva în SUA, dar acest lucru a ridicat noi probleme: ei nu au fost considerați evrei pentru că nu aveau mame evreice.  Abia după ce au studiat iudaismul și s-au convertit, abia atunci au fost acceptați ca evrei. 

Reportajul următor (în engleză) prezintă problemele cu care se confruntă evreii din Kaifeng în zilele noastre:

Hava Oren