Era plăcută răcoarea sticlei de pe birou vara, când veneam încălzită de la ștrand. Îmi lipeam brațele și palmele de ea. Dar iarna era atât de frig în casă, încât o simțeam rece și neplăcută prin bluza groasă de trening. Așa că Tata a decis să o înlocuiască. A găsit undeva o folie subțire de plexiglas, mai mică decât biroul, care avea și margini zdrențuite. E și opacă, iar din cauza asta pozele cu actorii mei preferați au devenit neclare. Abia ghicesc perla din urechea lui Catherine Deneuve, iar pana de indian a lui Pierre Brice e o umbră lunguiață și ștearsă. Am  o colecție întreagă de poze cu actori, pe care le tot schimb și le expun pe rând sub sticla de la birou, în funcție de noutățile pe care le găsesc la chioșcul de ziare, sau în funcție de cele mai noi filme pe care le văd la cinema. Geamul rece și perfect transparent mă lasă să-i admir în voie, atunci când mi-e prea lene să mă apuc de teme. Dar folia de plexiglas ține mai bine de cald și mă ajută să învăț la fizică despre electricitatea statică: de la atâta frecare cu mânecile de poliester ale treningului, părul mi se electrizează și arăt ca un fel de Gorgonă pașnică și preadolescentă.

Orice sursă de căldură e prețioasă în iernile copilăriei, în anii 80, când peste tot e frig: afară, acasă, la școală.

Îmi petrec după amiezile citind înfășurată în pături, cu o aerotermă vișinie care huruie la picioarele patului. E mică și slabă și cum mă îndepărtez din fața fluxului modest de căldură, simt aerul rece și jilav din cameră. Dar m-am proptit bine între perne, mi-am băgat mâinile sub pătură, sunt îmbrăcată cu cojocelul din blană de oaie, am șosete de lână în picioare și devorez cărți polițiste. Îmi plac mult, citesc repede, dar asta înseamnă că trebuie să-mi tot scot mâna ca să dau pagina. Încerc să îmi folosesc nasul ca să întorc foaia, dar nu reușesc și scap cartea pe jos.

Mai pe seară, când o să se ia curentul și aeroterma n-o să mai folosescă la nimic, o să mă mut în bucătărie. Acolo stăm toți trei, Mama, Tata și cu mine, cu cuptorul pornit, din care iese căldură, dar și miros de mercaptan. Nu ne permitem să aerisim, ar ieși pe geam în gerul de Bărăgan bunătate de căldură. Bem ceai cald și așteptăm să se facă ora de culcare.

E liniște în bloc, nu merg aparate de radio sau televizoare, nu bâzâie frigidere, așa că-i aud pe vecinii de sus. Vorbesc mult și râd zgomotos. Sunt tineri și s-au mutat de curând în bloc. Mi-e cam ciudă pe ei și nu înțeleg de la ce se amuză atâta tot timpul. Mie nu-mi arde de râs. Joia e seară de film și mă rog să vină curentul până la ora 9, ca să nu-l pierd. Să apuc să văd ceva frumos înainte să merg la culcare.

În spatele caloriferelor, ai mei au pus folie groasă de aluminiu lipită pe carton, care să reflecte căldura. Pentru că de cele mai multe ori caloriferele sunt reci, nu găsesc că ar fi o metodă prea eficientă. Dar și alți vecini au panourile astea improvizate în spatele caloriferelor, așa că ceva rost or fi având, deși eu nu-l înțeleg.

A doua zi de dimineață mersul la școală prin frig și vânt. Mă legăn ca un pinguin sub mulțimea de haine: pantaloni pe sub uniformă, două pulovere și un cojoc urât din blană de oaie care mi-e mare și atârnă greu. Nu pot alerga când îl am în spate: sare în contratimp cu mine și mă apasă pe umeri. Am cizme vechi și peticite, pentru că în magazinele goale nu găsesc altele noi care să mi se potrivească.

Frigul din casă și de la școală, întunericul, hainele multe și în straturi, ceaiul cald și leșios sunt amintiri din copilărie care nu-mi fac plăcere deloc. Și de câte ori mă întorc acasă iarna înghețată de frig, verific din reflex caloriferul. Căldura lui mă relaxează și mă reconfortează.

Mi-am amintit de toate astea zilele trecute când am citit într-un ziar englez despre metode prin care te poți încălzi acasă făcând economie la gaz. Și erau trecute acolo pe listă folia de aluminiu din spatele caloriferului, hainele în straturi, ceaiul cald. Un articol ca o șocantă întoarcere în timp. Îmi venea să strig că nu se poate trăi așa pe termen lung. Că viața lângă un calorifer rece e cumplită și că mi-aș dori să nu mai fiu obligată să stau vreodată cu căciulă și mănuși în casă. Și că nimeni n-ar trebui să se sperie atunci când primește iarna factura de gaz sau de curent. Sau să ia din nou în considerare metode de încălzire la care recurgeam din disperare înainte de 1990.

Doina Gecse-Borgovan