La zece ani după ce Émilie și cu mine începuserăm să corespondăm a avut loc Revoluția în România și regimul politic s-a schimbat. Deși avea să mai dureze mulți ani până la ridicarea vizelor de călătorie pentru români, ne puteam mișca deja mult mai ușor. Ținuserăm legătura în toți acești ani, cu toate că nu mai eram niște fete de școală, terminaserăm această etapă, aveam familii, lucram, ne construiam vieți și cariere, eram prinse în iureșul tinereții în care, ne amintim, vrei să le faci pe toate – și vrei ca toate să iasă bine.

Continuam să ne scriem scrisori, deși acestea erau mult mai rare, dar ele existau și nu mai erau deschise și citite de vigilenta Securitate. Mai mult și mai des vorbeam la telefon, demers care devenise posibil, dar costa destul de scump.

Au trecut patru ani de la Revoluție și pentru prima oară Émilie a venit în vizită în România în deplină libertate și într-o societate capitalistă care semăna mult cu banditismul. Era începutul anilor 90.

Am făcut atunci planul următoarei noastre întâlniri, una care de astă dată avea să ne facă pe noi, românii, musafirii ei, în Franța. Trebuia să cerem vize și să ne facem pașapoartele, Émilie urmând să vină peste câteva luni după noi.

Zis și făcut. În august 1993, Émilie, împreună cu încă o familie franceză, au venit la Oradea, ne-a încărcat într-un microbuz și ne-am dus cu toții, cale de două zile și o noapte, până la Saintes, orașul ei, situat în regiunea Charente Maritime, în zona de vest a Franței, în apropiere de Atlantic. Émilie ne-a oferit atunci un vis de două săptămâni, sub forma unei vacanțe memorabile, pe care o așteptaserăm amândouă de mulți ani și care devenise realitate, o realitate care depășea cu mult imaginația mea. Am iubit Franța din prima clipă, am socotit-o absolut superbă, având de toate – peisaj, farmec, istorie, cultură, artă… vinuri, patiserie… avangardă… Din toată lumea, Franța este țara cea mai vizitată. Am înțeles atunci de ce.

Émilie lucra la un birou de asigurări, folosea ”ordinatorul” și organizase vacanța noastră în cele mai mici detalii. În fiecare zi ne arăta câte ceva nou, ne ducea într-un loc fermecător, făceam ceva de neuitat, ne întâlneam cu rude și cu prieteni de-ai Émiliei și ai lui Pascal, soțul ei. Fiul meu, Mircea, avea atunci opt ani. Émilie, care nu a avut niciodată copii, îl răsfăța pe Mircea cu tot ce își putea imagina. Avea pregătite pentru mine, soțul meu și în special pentru Mircea, multe cadouri și ca să ni le ofere, a ”mutat” Crăciunul în august! Într-o dimineață, înainte de a pleca la birou, ne-a dat ”sarcina” să împodobim pomul de Crăciun cu toate ornamentele și să decorăm prin casă. Seara vom sărbători împreună, fiindcă nu avem ocazia asta niciodată, așa că se cuvine să ne-o creăm! A fost o idee minunată, seara ”a venit Père Noel”, aducându-ne darurile superb împachetate în hârtie lucioasă, fiecare având un bilețel cu inițiala numelor noastre. A fost plăcerea Émiliei și încântarea noastră maximă, un moment cu adevărat de neuitat.

Eram acolo toată familia, primiserăm viza toți trei, și Émilie ne-a propus să rămânem în Franța. Ea ne-ar fi oferit tot sprijinul, am fi locuit la ea până ne făceam un rost, ne-ar fi ajutat cu orice am fi avut nevoie. Nu am avut destul curaj, ne împiedica bariera limbii pe care niciunul dintre noi nu o cunoștea și, pe deasupra, o lăsasem pe mama mea singură și fără sprijin în țară. Ne-am întors în România, iar eu una am regretat asta de foarte multe ori.

Pe parcursul anilor, de dragul nostru, Émilie a învățat românește, împreună cu alți iubitori ai României, se întâlneau o dată pe lună într-un grup în care exersau limba română. Asta m-a impresionat foarte mult și până azi, după atâtea zeci de ani, uneori, când vorbim la telefon, ea găsește mai repede cuvântul românesc decât pe cel englezesc – că noi tot în engleză comunicăm.

Eu m-am străduit un pic să prind franceza, dar nu destul. O pățanie de tot hazul a fost în ziua în care Émilie ne-a lăsat în grija tatălui ei, Pierre, care vorbea doar franceza. Am vorbit atunci până am făcut febră musculară și, încercând să-i explic că vom merge cu vaporașul de agrement pe râul Charente care trece prin oraș, în loc să spun bateau (vapor) am spus gateau (prăjitură). Adevărul este că îmi plac foarte mult prăjiturile, atât de mult, încât eram gata să mă dau cu ele pe apă…

Cele două săptămâni ale vacanței noastre în Franța au trecut pe nesimțite și păstrăm cu toții, de atunci, impresii de neșters despre acele locuri pline de farmec, pe care, recunosc, poate că le idealizez un pic din cauza prieteniei mele minunate cu Émilie.

Aveam să repetăm postura de musafiri abia nouă ani mai târziu, în 2002, atunci când s-a scos obligativitatea vizelor pentru români și când țara noastră începuse procedurile de aderare la Uniunea Europeană, iar Franța era marea noastră prietenă care ne susținea din plin.

De data acesta ne-am dus cu avionul de la Budapesta la Paris, iar de la Paris am luat un tren până la Saintes, unde locuiau Émilie și Pascal. Doar că la coborârea din avion, când să ne recuperăm bagajele, după o lungă și agitată așteptare la banda rulantă, am aflat că acestea ne-au fost pierdute! Ne aflam la Paris numai cu hainele de pe noi. Am făcut desigur reclamație la ghișeul de bagaje pierdute. Mai aveam câteva ore până la plecarea trenului. Urma să călătorim toată noaptea. Am dat telefon Émiliei, i-am spus ce am pățit, iar întrebarea ei a fost:

– Aveți actele?

Da, aveam documentele și banii, dar nimic altceva.

– E în regulă, vă aștept. Bagajele vor ajunge după voi, nu vă faceți probleme, mai bine faceți o plimbare prin Paris! – mi-a spus Émilie.

Dimineața, când am ajuns, ea ne aștepta cu tot ce aveam nevoie, câteva schimburi de haine, papuci de plajă, lucrurile de primă necesitate, beaucoup de chocolat și capacitatea ei de a ne remonta pe loc și de a fi, încă o dată, sora pe care n-am avut-o, dar pe care destinul mi-a hărăzit-o!

Anca Laslo