Avi, un bărbat scund de vreo patruzeci de ani, cu handicap psihic, angajat necalificat la întreținerea centrului sportiv pe care îl frecventez, era fiul unuia dintre chirurgii vestiți ai spitalului din localitate. Prietenos cu publicul, căuta mereu un partener de discuții. Într-o zi, văzându-mă mestecând gumă, mi-a cerut foarte respectuos să-i dau și lui. S-a așezat pe un scaun lângă mine, mi-a mulțumit pentru gumă, după care a intrat în vorbă.
– De unde mă cunoști?
– De la ceilalți clienți de la piscină, i-am răspuns.
– L-ai cunoscut pe tatăl meu? – m-a întrebat.
– Sigur că da, am lucrat împreună cu el în sala de operații.
– Să știi că eu nu-i întreb pe oamenii de aici cum îi cheamă, mi-a spus Avi, doar pe cei care-mi sunt simpatici.
– Bine, vrei să știi numele meu? – l-am întrebat.
– Da, mi-a răspuns.
De atunci mă salută pe nume și ne apropiem pumnii în loc de a da mâna, precum e obiceiul pe vreme de covid.
M-a prezentat câtorva “prieteni” de-ai lui de la piscină și de fiecare dată când mă vedea, se interesa de programul meu, mai ales cel legat de muncă. Într-una din zile mi s-a adresat, spunându-mi că vrea să discute cu mine o problemă importantă.
– Știi, Andrei, eu multe lucruri nu știu și din această cauză mulți mă iau peste picior. Locuiesc cu mama și ea mă ajută în toate problemele mele. În afară de ea nu am pe nimeni care să-mi fie apropiat. Nici măcar sora mea mai mare nu mă înțelege. Dar de un an am o prietenă care îmi face viața frumoasă, cu care mă simt bine, se poartă frumos cu mine și nu-mi mai pasă de cei care mă iau în zeflemea. Mă simt și eu un om ca toți cei din jur.
– Mă bucur pentru tine, Avi, i-am spus.
Era numai zâmbet când vorbea de Urit – așa o chema pe prietenă.
– Vrem să ne căsătorim, tu ce zici, legea ne va permite?
– Eu nu prea cunosc legile, i-am răspuns, ar trebui s-o rogi pe mama să se intereseze – dar în sinea mea eram sceptic.
De fiecare dată când vorbeam, îmi povestea de viitoarea lui căsătorie.
De atunci a trecut multă vreme în care nu a mai amintit-o pe prietena lui. Nu îndrăzneam să-l întreb de ce.
Nu de mult m-a oprit, fericit, și mi-a arătat o invitație. Era invitația la nunta lui!!
– Vii și tu la ceremonie?
M-am bucurat de vestea pe care mi-a dat-o, fără să mă gândesc la posibilele problemele care se pot ivi într-o asemenea căsnicie. Doi oameni pe care societatea i-a împins la periferia vieții s-au întâlnit și și-au găsit un rost în lume. Nu prea îmi plac nunțile, le evit dacă se poate, dar m-am auzit spunând:
– Sigur că da!
Și am de gând să mă țin de cuvânt…
Andrei Schwartz
21/07/2022
Poveste se bazează pe personaje și fapte reale.
8 Comments
POATE CUM SPUI TU GABI, E MAI BINE DACA NU ȘTIM TOTUL, DAR PERSONAJELE POVESTIRI MELE ȘI-AU LUAT RISCUL SĂ FIE FERCIȚI ȘI BINE AU PROCEDAT !
Oare unde e baiul?
Se pare că o multime dintre și printre noi suferă de un anumit handicap psihic, doar că nu ne dăm seama…..(Luați-o ca o dovadă ca viața e frumoasă, că dacă am știi totul ce ne-am face? Ferice cei săraci cu duhul….)
GbM
Statului Israel acorda mult ajutor celor cu defecte fizice, psihice, sau ambele si multi oameni doneaza bani ca sa-i ajute. Si nu din cauza de credinta religioasa ci din omenie.
Trebuie văzut de aproape și atunci părerea asupra ajutorului acordat de stat se schimbă. Din păcate !
Nu de mult a fost făcută greva foamei de un părinte a unui tânăr handicapat . Ea nu a dus aproape la nici un rezultat . Familiile care nu pot sprijini economic propriul aparținător handicapat și nu îi pot oferi tratament în mod privat suferă într-un mod deplorabil. Hostelurile în care locuiesc oamenii maturi cu debilități mintale nu angajează oameni de meserie, ci pe oricine care fără nici o pregătire e gata să accepte un post pe un salariu de mizerie. Nu rareori pacienții sunt victime ale brutalității acestor persoane. Pentru familiile acestea viața e un clavar. Poate handicapații rămași în urma războaielor au alt ajutor.
Aceste lucruri le scriu din cunoștiință de cauză.
Multumesc pentru complimente.
Căsătoriile se încheie în Cer, nu-i aşa?
Emotionanta poveste… Au si ei dreptul la viata si, de ce nu?, la fericire.
Astept continuarea ei.
Sper sa fie cu final fericit.
Andrei Schwartz , poveste care atinge inima ! Mulțumim !