Cu excepția unor… excepții (ca mine, de exemplu), omul poate să-și schimbe îndeletnicirea și rostul, dacă are un motiv suficient de puternic pentru a o face și dacă e dispus să-și asume riscurile inerente.

Pe unii îi mână din spate plictisul meseriei alese, sau impuse (de altcineva, sau de împrejurări). Pe alții tentația unei schimbări, fie ea și aventuroasă, îi face să ia o decizie, uneori bine calculată, alteori pripită.

Uitați-vă, vă rog, în jur și numărați-i pe cei care de-a lungul vieții au schimbat total macazul și s-au dedicat unei ocupații total diferite de cea de la începutul vieții lor profesionale. Cred că nu e numai o minoritate infimă.

Personal, îi admir pe cei curajoși, care își iau inima-n dinți și iau totul de la capăt, de cele mai multe ori neștiind care va fi rezultatul. Îmi închipui că mulți eșuează, total sau parțial. Nu cred că există statistici, așa că nu ne rămâne decât să ne bazăm pe ceea ce vedem în jurul nostru și acumulăm de-a lungul vieții.

Filozofia asta de doi bani are la origine apariția unui nou prim ministru în Israel, e drept doar pentru câteva luni, până la alegerile din noiembrie, dar omul e politician de mulți ani și he is here to stay!

A început ca jurnalist, încă din timpul stagiului militar, a trecut la televiziune, unde a avut un program care îi purta numele, a publicat cărți, aventuri, povești pentru copii, a scris scenarii de seriale și chiar textele unor melodii care au devenit peste noapte șlagăre, fiind lansate de cântăreți dintre cei mai cunoscuți în Israel.

Cu alte cuvinte, Yair Lapid și-a găsit drumul în viață, era cunoscut în fiecare casă, de fiecare iubitor de cărți și/sau de muzică, o figură nelipsită și foarte apreciată pe micul ecran. În plus, se pare că aspectul financiar al acestei îndeletniciri i-a fost mai mult decât favorabil.

Fără bacalaureat și cu o încercare nereușită de a obține un doctorat, acest tânăr devenit adult a făcut ”victime” în rândurile populației care se hrănește cu filme, cărți și televiziune 24 ore din 24.

Și deodată…

Acum câțiva ani buni, Lapid renunță la tot ce făcuse până atunci și intră în politică, nu până la brâu, ci chiar până la bărbie, dacă nu și mai adânc, călcând pe urmele părintelui său, politician de renume într-un trecut nu prea îndepărtat. Își creează propriul său partid – de parcă cele peste 40 de partide care apar de fiecare dată înainte de alegeri nu i-ar fi fost de-ajuns. Apoi devine ministru și după un succes imposibil de ignorat, al 14-lea prim ministru al Israelului.

Rara avis? Nicidecum!

Oare cine-l poate uita pe cel care a contribuit (după umila mea părere) cel mai semnificativ la căderea imperiului sovietic, regretatul președinte American, Ronald Reagan?

La vârsta de 27 ani RR își începe cariera cinematografică după ce a fost întâi comentator de sport la radio. Reagan a jucat în vreo 20 de filme, alături de mari și neuitați actori ca Humphery Bogart, Errol Flynn și Bette Davis, devenind cunoscut cu porecla the Gipper. Zece ani mai târziu el devine președintele Asociației Actorilor, apoi trece la televiziune și devine purtătorul de cuvânt al companiei General Electric.

În politică intră abia la 56 ani și e ales guvernator al Californiei, după ce devenise cunoscut în toată America ca sprijinitor al lui Barry Goldwater, candidat la președinția Statelor Unite.

Cât despre rest, totul e istorie: opt ani la Casa Albă, după mulți una din cele mai de succes prezențe în istoria politică a Americii. Un amănunt picant legat de schimbarea de ocupație: într-unele din  unele discursurile sale RR se referea la amănunte ca fiind reale, când de fapt ele aparțineau filmelor în care jucase.

Alle gute Dinge sind drei, spune neamțul (la cam atât se reduc cunoștințele mele legate de limba lui Goethe și Heine).

Și cine e al treilea? Eroul zilelor noastre, Volodymir Zelenski. E drept, actualul președinte al Ucrainei, politicianul care a găsit curajul și calea de a se opune ”țarului” rus de culoare roșie, e de fapt economist, absolvent al Universității din Kiev, dar foarte curând el și-a părăsit profesiunea, luând drumul comediei – a întemeiat o companie care producea filme, desene animate și seriale de televiziune. Povestea lui Zelensky are și ea o latură comică, aproape profetică: în popularul serial ucrainian Servitorul poporului, transmis între 2015-2019, Zelensky joacă rolul… președintelui Ucrainei! Eroul, profesor de liceu, lansează o campanie de succes împotriva corupției din țara lui, motiv pentru care mulțimea de alegători îl aduce pe scaunul prezidențial – un eveniment petrecut în realitate la numai un an după încheierea serialului.

Un actor comic devenit președinte al Ucrainei?! Ce batjocură pentru o țară care nu-și merită granițele și bogățiile naturale, și-o fi spus celălalt Vladimir, Putin, și iată că doar 24 ore de la aniversarea Armatei Roșii/Ruse, în 24 februarie 2022, fostul KGB-ist decide să pună capăt farsei ucrainene în câteva zile. Doar că acest ”serial” sângeros, inuman și criminal continuă de cinci luni și nimeni nu știe când vom asista la episodul final.

Oare există vreun numitor comun între cele trei persoane amintite mai sus? Greu de spus. Toți trei au voci voce clare, chiar profesionale, cu nuanțe și inflexiuni potrivite fiecărei fraze. Nu, n-aș zice că sunt oratori, ci persoane care știu să se facă auziți, ceea ce nu e puțin lucru pentru un politician care se dorește apreciat și… votat. Toți trei au învățat din fostele lor îndeletniciri cum să se adreseze publicului și ce să facă pentru ca mesajul să fie perceput cu claritate.

Fiecare din ei a făcut (și ultimii doi vor mai face!) greșeli strecurate în noianul de cuvântări, și experiența arată că presa nu uită și nu iartă. Peste câteva luni, ani sau chiar decenii, cineva le va aminti o frază rostită demult, care nu le va aduce prea multă bucurie. Dar, in totum, sunt indivizi care stăpânesc darul vorbirii într-un mod care produce invidie.

Și mai e ceva. Din câte am constatat, toți trei posedă (RR a posedat) o memorie demnă de invidiat. Oare greșesc atunci când susțin că niciunul din ei nu a folosit/nu folosește teleimprimatorul atunci când se adresează mulțimii? Și dacă e așa, această calitate își are și ea originea în ocupațiile anterioare ale respectivului politician.

Și uite așa am ajuns la un punct important. La noi se vorbește, și se scrie, foarte mult despre diferența dintre un politician și un om de stat. Și pe bună dreptate, pentru că (după umila mea părere) politicianul pune interesele personale deasupra celor generale și dacă cele două liste de interese coincid – mai mult sau mai puțin – cu atât mai bine. Omul de stat vede în fața ochilor nevoile celor pe care îi reprezintă și când ajunge într-o poziție de mare răspundere, obligația și activitatea lui se răsfrâng asupra întregului popor.

Nu cred că am uneltele necesare pentru a-i cataloga pe cei trei eroi ai rândurilor de mai sus. De asemenea cred că împărțirea în politicieni și oameni de stat nu se bazează pe criterii obiective și mai ales ea trebuie făcută numai de posteritate.

Un lucru e însă clar: omul simplu, ca mine și ca tine, nu trebuie să se lase cucerit de ton, chiar dacă tonul face muzica! Din păcate și în ziua de azi, când avem la îndemână toate mijloacele de a ne informa în mod obiectiv și serios, când Dr. Google ne stă la dispoziție zi și noapte, mulți dintre cei din jurul nostru  își formează opiniile, traduse apoi în localul de vot, după tonul vocii celui care încearcă să le câștige încrederea.

Probabil că acest aspect sociologic e vechi de când lumea, ceea nu înseamnă că nu e nevoie de a-l readuce în amintirea celor care se pare că l-au uitat.

Iar la urmă, o notă de incertitudine: poate că tot ce am scris mai sus nu are niciun sens, pentru că orice politician de succes s-a născut, de fapt, actor?!

Gabriel ben Meron