– Un iranian în Israel?  De pe vremea șahului?

– Da’ de unde, în zilele noastre!

– E cumva evreu?

– Nu, iranian get-beget.

– Musulman??  Fundamentalist șiit???

– Da și nu…  A fugit din Iran și trăiește în Germania.

Am primit cartea Israel auf iranisch (Israel în limba persană), de la prietenul meu din copilărie, Peter Rosenthal, care e medic la Köln, iar autorul cărții, Mohsen Banaie, este un coleg al lui, un „medic condeier” – dar nu numai!  Cartea a apărut în decembrie 2020.

Aș vrea să-l prezint pe autor pornind de la autobiografia pe care și-o schițează în primul capitol al cărții.

Mohsen Banaie s-a născut în 1965 la Teheran, într-o familie strict musulmană, cu vederi de stânga și care a participat activ la revoluția islamică din 1979.  Cum spune el însuși:  „Tatăl meu s-ar fi răsucit în mormânt dacă ar fi aflat că plec în Israel.”

Și totuși…  Tatăl lui lucra la fabrica unui evreu și se bucura de condiții foarte bune.  Așa se face că în copilărie Mohsen nu prea știa ce să creadă: pe de o parte un evreu asigura existența familiei sale, pe de altă parte evreii erau priviți ca dușmanii declarați ai musulmanilor.  Ura împotriva evreilor a crescut în timpul revoluției islamice; pentru băiatul de 13 ani totul era limpede: dușmanii țării sale erau în primul rând Israelul și abia după aceea SUA.

La un an după revoluție Mohsen a intrat în Mojahedin-e-Khalq, o organizație musulmană stalinistă, opusă regimului Khomeini.  Ei aveau legături strânse cu organizația PLO, care i-a instruit în lupte de gherilă și atentate.  Bineînțeles că ura față de Israel era la odinea zilei.

În 1981 organizația Mojahedin-e-Khalq a fost scoasă în afara legii.  Au urmat arestări, deportări, tortură, execuții în masă.  Mohsen și-a petrecut următorii patru ani ascuns.  Neputând merge la școală, citea tot ce îi cădea în mână – printre altele și Mein Kampf.  De altfel subiectul îi era cunoscut, tatăl lui era un mare admirator al lui Eichmann. 

Împotriva evreilor existau prejudecăți „nevinovate”, ca de exemplu „zgârcit ca un evreu”, dar și zvonuri că evreii ar ucide copii musulmani, folosind sângele lor în ritualuri satanice.  Și totuși, în copilărie el a avut o bună prietenă de joacă, o fetiță evreică pe nume Șirin.  Poate că era și puțin îndrăgostit de ea, o vedea ca pe o eroină de roman…  Bineînțeles că Șirin nu era iubită în cartier.  Chiar dacă tatăl lui ura Israelul, totuși, având contact direct cu evreii, el nu s-a opus și Mohsen a fost singurul copil din cartier care avea voie să se joace cu Șirin.  Poate de aceea a crescut cu mai puține prejudecăți ca alții…

Totuși, în 1985, când a fugit în Germania, lumea lui era încă foarte simplistă.  În afară de Iran și de Germania, mai exista o țară, între Iordan și Marea Mediterană, unde trăiau două feluri de oameni: evreii cei răi și palestinienii cei buni.  Era clar: imperialiștii au întemeiat statul evreu în mijlocul lumii islamice și holocaustul le-a slujit drept pretext binevenit!

În 1988 a început să studieze medicina. Chiar după discuții aprinse cu colegii de facultate despre conflictul israeliano-palestinian, ideile lui nu s-au schimbat: Israel a ocupat teritoriile palestinienilor, deci era clar cine sunt cei „buni” și cei „răi”.

***

În 1992, în paralel cu medicina s-a înscris la lingvistică comparativă.  Nu știa dacă va fi admis – poate îl vor considera neserios, un lingvist amator?  Într-o zi de vacanță, Mohsen s-a prezentat la secretariat.  A fost primit de un bărbat mai în vârstă care îi amintea de figura biblică a lui Avraam.

– Mă numesc Josef Elfenbein, se prezentă domnul cu un puternic accent englez și îl invită să ia loc.

Văzând surprinderea lui Mohsen, acesta adăugă:

– Sunt din Marea Britanie.  Și dumneata?

– Eu sunt din Iran.  Scuzați, am uitat să mă prezint.  Mă numesc Mohsen Banaie.

Prof. Elfenbein întrebă mirat:

– Banaie?  Mohsen?  Cum îl chema pe tatăl și pe bunicul dumitale?

Ciudat!  De unde și până unde interesul pentru familia lui?  [Există un nume de familie evreiesc foarte asemănător, Banai, cunoscut în Israel datorită unei celebre familii de actori și muzicieni, originară tot din Iran.]  Profesorul continuă:

– Din Iran?  Sper că nu sprijini regimul.

– Din contră, dle profesor!  Sunt refugiat.  Studiez medicina și după căderea regimului aș vrea să mă întorc.

A urmat o discuție îndelungată.  Profesorul voia să știe ce îl atrage pe un student la medicină spre lingvistică, despre familia lui din Iran și unde a învățat germana.  Era o personalitate captivantă.  L-a primit pe Mohsen la cursul de persană medie [persana literară folosită până prin secolul al X-lea e.n.], dar cum acesta pierduse primul semestru, i-a oferit să-i dea câteva ore speciale în timpul vacanței.  La plecare, când profesorul i-a întins mâna, Mohsen a observat că purta un inel cu steaua lui David…

Pentru Mohsen a fost o șansă nemaipomenită: Prof. Elfenbein era o somitate în domeniul iranisticii moderne.  Soarta a restabilit legătura familiei Banaie cu evreii: după ce tatăl său lucrase la un patron evreu, Mohsen urma să studieze cu un profesor evreu.  Și, culmea, mai târziu fiul său a făcut chiar un semestru de iranistică la Universitatea Ebraică din Ierusalim!

Orele de studiu cu prof. Elfenbein l-au dus într-o lume cu totul nouă, diferită de cea simplistă pe care o cunoștea.  Traduceau în germană texte din persana medie, dar cu această ocazie făceau împreună incursiuni lingvistice într-o lume complexă, plină de legături nebănuite și unde nimic nu era alb sau negru.  Urmărind soarta unui cuvânt de-a lungul timpului, afla despre migrații, interacțiuni culturale, confruntări și coexistență a popoarelor, mai mult decât din orice carte de istorie.  După fiecare lecție, această lume devenea mai clară și mai tangibilă.

– Să luăm de exemplu numele Elisabeta, răspândit în întreaga Europă.  El vine din numele ebraic Elișeva, unde Eli înseamnă Dumnezeu, iar Șeva înseamnă belșug.

– Este vreo legătură între numele persan Sussan și numele german Susanne?

– Desigur!  Persanii l-au luat de la elamiți.  Capitala lor se numea Susa (crin).  Evreii l-au preluat de la persani sub forma Șoșana.  Iar odată cu creștinismul, el a ajuns în Europa sub forma Susanna.

Cuvânt după cuvânt și nume după nume, setea de cunoaștere l-a făcut să afle tot mai mult despre lume.  A înțeles că mersul istoriei nu este determinat de oameni, nici măcar de conducători, ci de cuvinte.  Cuvântul înseamnă putere, așa cum scrie și în cărțile sfinte ale creștinilor: La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. De atunci a devenit un pasionat al filologiei și al cuvintelor.  Iar contactul cu prof. Elfenbein s-a păstrat și după încheierea studiilor.

Chiar dacă între timp depășise vechile clișee despre conflictul israeliano-palestinian, îi simpatiza în continuare pe palestinieni – după cum fusese educat în copilărie, cei asupriți erau întotdeauna cei buni.

În 1994 a absolvit medicina și și-a început stagiul într-un spital din Koblenz, la chirurgie / ortopedie de urgență.  Șeful l-a primit frumos și s-a interesat despre numele și despre originea sa.  Nu trecu multă vreme și într-o zi șeful îl chemă în biroul lui.

– Mă bucur că v-ați adaptat bine în spitalul nostru.  Tocmai ne-a sunat cineva din Israel.  Ați putea să-i răspundeți în ebraică?

– Aveți o părere foarte bună despre mine, dar eu nu știu ebraică.

– Chiar nu știți!?  Ciudat!  Bine, mai vedem…

Dezamăgirea lui era explicabilă.  Văzuse probabil că Mohsen făcea adesea pe translatorul și că vorbea araba.  Spera oare că un medic poliglot să știe și ebraica?…

Al doilea punct de cotitură în relația lui cu Israelul a fost în 2001, când a primit o carte despre originea sionismului și a „înghițit-o” cu aviditate, în timp ce o asculta iar și iar pe Ofra Haza cântând Im nin’alu, în ebraică și arabă.  Poate că era mai comod de trăit știind că binele și răul sunt clar delimitate, la fel ca adevărul și minciuna, sau dreptatea și nedreptatea?  Dar lumea lui simplistă, care oricum nu mai era intactă, s-a dezintegrat complet.

https://www.youtube.com/watch?v=O2xNTzlFSk0

De atunci, sub pseudonimul Mazdak Bamdadan, a publicat online, în persană, peste 200 de articole despre politică, cultură, istorie și religie, urmărite și discutate de mii de cititori.  A devenit deschizătorul de drumuri al revizionismului islamic, curentul care aplică spiritul critic în studiul originii islamului.  Nu s-a sfiit să demonteze și mituri dușmănoase legate de Israel.  Abia în 2018 și-a dezvăluit identitatea, dar în persană publică mai departe sub acest pseudonim.

***

A treia și cea mai importantă răscruce a fost mișcarea de protest împotriva regimului islamic din Iran, din 2009 – 2010.  Milioane de oameni au ieșit în stradă împotriva președintelui Ahmedinejad.  În timpul demonstrațiilor, o studentă pe nume Neda Agha-Soltan a fost împușcată.  Scena, filmată de cineva aflat prin preajmă, a ajuns pe internet, devenind simbolul care i-a însuflețit pe demonstranți. 

În martie 2010, logodnicul ei, un fotojurnalist turc, a vizitat Israelul și a vorbit despre prietenia dintre poporul iranian și cel evreu.  Iranienii au fost scandalizați!  Ca reacție, „Mazdak Bamdadan” a publicat un articol intitulat “Noi și fiii lui Israel”, în care explica originile religioase, istorice și politice ale conflictului dintre cele două popoare, subliniind că ele au foarte multe în comun, că se confruntă cu aceleași probleme și că ar putea învăța foarte multe unul de la celălalt.  Articolul a dezlănțuit un val de indignare printre iranieni, dar i-a adus și cuvinte de laudă pentru abordarea obiectivă a problemei.

După câteva zile a primit un mail din Israel.  Ministerul de Externe israelian îi cerea permisiunea de a publica articolul pe site-ul său în limba persană.  Urmarea a fost o critică și mai înverșunată din partea comunității iraniene: dacă propaganda israeliană îi publică articolele, nu e cea mai bună dovadă că e un trădător?

***

În anii următori, interesul lui pentru acest subiect a continuat să crească.  Pregătind o carte despre originea islamului, a ajuns la concluzia că acesta este adânc înrădăcinat în tradiția iudaică, așa încât s-a apucat să studieze cu multă atenție Vechiul Testament.  Dincolo de interesul științific îl fascina și istoria acestui popor aparent neînsemnat, dar care a lăsat urme în toată lumea.  Evreii apar în Egiptul antic, în Mesopotamia…  Când Primul Imperiu Persan l-a cucerit pe cel Babilonian, Iudeea a devenit provincia persană Yehud Medinata și stăpânirea persană a permis reconstrucția Templului din Ierusalim.

Poate că ideea de a vizita Israelul i-a venit, cel puțin în subconștient, în ziua în care l-a cunoscut pe prof. Elfenbein.  Ea s-a maturizat timp de un sfert de veac și a devenit realitate în anul 2018.

Cartea însăși este un jurnal de călătorie, dar unul foarte neobișnuit.  Informațiile aduse nu sunt nici pe departe cele care apar în orice ghid turistic.  Imaginile pe care le receptează el sunt trecute prin prisma unui iranian cult, cu vaste cunoștințe de istorie – dar în primul rând istorie iraniană. El caută ce a lăsat în urmă cultura persană în Israel și găsește neașteptat de mult. 

Până la urmă cartea este un omagiu adus multiculturalității, dialogului, renunțării la prejudecăți și nu în ultimul rând mentorului său.  Iar faptul că pornind de la aceste idei și-a făcut un public de mii de cititori iranieni arată că mai există și alții asupra cărora îndoctrinarea și-a pierdut efectul și atunci poate că există o rază de speranță pentru viitor.

Hava Oren