Pe la sfârșitul anilor șaizeci, mama s-a înscris la o excursie organizată în Polonia. Itinerarul cuprindea printre altele și o vizită la Auschwitz, unde ea a fost deținută timp de șapte luni și unde părinții ei au fost exterminați. Nu cunosc motivele exacte care au făcut-o să renunțe. Puteau fi mai multe: frica de-a retrăi momentele teribile al infernului numit Oswiecim, situația financiară precară în care era familia (tatăl meu ieșise la pensie de boală după un infarct miocardic), sau refuzul autorităților de a-i acorda un pașaport, ca urmare a plecării aventuroase din România a unei familii de prieteni foarte apropiați. Mi-a povestit mult despre lagărul de concentrare; cel mai mult o durea că în acea noapte friguroasă de iunie nu a putut nici măcar să-și ia rămas bun de la părinții ei.

– Am o rugăminte neobișnuită, mi-a spus mama. Într-o zi, să încerci să ajungi la Auschwitz. Fă-o pentru mine, e ca și cum te-ai duce la mormântul bunicilor tăi. De fapt, este o datorie pentru tine, a continuat mama.

Sincer, o vizită la Auschwitz mă îngrozea. Amintirile înfricoșătoare ale mamei din lagăr, nenumăratele filme documentare pe această temă… Teama de un nou Holocaust nu mă părăsește nici azi. În România ceaușistă aveam o scuză, nu aveam nicio șansă să primesc pașaport. M-am hotărât greu, dar în aprilie 2017 am luat avionul spre Cracovia. Am sosit devreme și mi-am petrecut după-amiaza cu un tur ghidat prin centrul orașului deosebit de frumos, încercând să nu mă gândesc la ziua următoare, în care aveam planificată vizita la Auschwitz.

Ce straniu sună „vizită la Auschwitz”! Parcă ar fi vorba de o vizită la un muzeu de artă. În drum spre lagăr mi-am adus aminte de cartea Fără destin a lui Imre Kertész, în care eroul principal, Gyuri Köves, găsește fericirea în perioadele de liniște din infernul lagărului, când își întâlnește prietenii de suferință și se gândește la familia pe care o va reîntâlni după sfârșitul războiului. Nu se gândește la moartea care îl așteaptă la fiecare colț, în fiecare moment, ci la supraviețuire. Optimismul i-a trecut abia când a ajuns acasă, la Budapesta, și nu a mai găsit în viață pe nimeni din familie; până și locuința lor era ocupată de oameni străini. Nu s-a putut readapta la viață și a rămas “fără destin”, cum afirmă Kertész.

Mama mi-a povestit că atunci când a ajuns acasă, la Satu Mare, a găsit casa golită și a aflat că părinții ei au fost uciși în lagăr. Atunci s-a spulberat optimismul ei din clipele de după eliberare. Au năpădit-o amintirile despre drumul din ghetou până la gară. Trotuarele erau pline de concitadini care priveau cu indiferență coloana condamnaților la moarte; vecina ei a văzut în ea doar un săpun frumos.

Gândurile mi-au fost întrerupte de vederea reclamelor pentru bufetele, restaurantele și motelurile situate nu departe de intrarea în lagăr. În zilele noastre, Auschwitz a devenit o atracție turistică!

Nu doream să iau parte la un tur ghidat, preferam să fiu singur cu gândurile, cu amintirile și cu poveștile despre bunici pe care le auzisem de la mama. Numai că Auschwitz nu se putea vizita de unul singur, așa că am făcut turul cu o ghidă, în limba engleză. În grupul ei se afla și o familie din Australia, cu un băiat de cincisprezece ani. La întrebarea mea de ce o familie de neevrei a dorit ca un adolescent să participe la vizita unui lagăr de concentrare, tatăl copilului a dat un răspuns pe care nu-l pot uita:

– Tinerii trebuie să afle ce s-a întâmplat în aceste lagăre, pentru ca noua generație să nu permită ca aceste crime să se repete!

Tot ce vedeam mă afecta, de mai multe ori am simțit că trebuie să mă opresc. Cu greu îmi stăpâneam lacrimile. Australienii se opreau odată cu mine, mă îndemnau să beau apă, sunt sigur că și ei participau la suferința mea.

Am găsit o placă memorială a evreilor deportați din România, pe care am considerat-o mormântul simbolic al bunicilor mei. Am întâlnit multe grupuri de israelieni cu steaguri alb albastre, pe care i-am salutat în ebraică. La un colț am dat de președintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, însoțit de o delegație numeroasă. Cel puțin pentru moment se pare că Auschwitz nu a fost uitat.

Pe drumul de întoarcere la Cracovia mi-am amintit de vorbele pe care bunicul meu le-a spus mamei, în ziua când au fost transportați din ghetoul din Satu Mare la gară și au fost urcați în vagoane de vite:

– Klári, tu ești tânără, o să supraviețuiești lagărului. Când te vei întoarce acasă, să nu urăști oamenii. Știu că nu-ți va fi ușor, totuși învață să ți-i apropii și să conviețuiești cu ei.

Vagoanele de marfă îmi provoacă repulsie, refuz să frecventez una dintre cafenelele în vogă ale Beer Șevei, numită “Locomotiva” și situată în vechea gară turcească, alături de niște vechi vagoane de marfă.  

În ultima zi a vizitei mele la Cracovia am văzut interesantul cartier evreiesc și, bineînțeles, și fabrica lui Oscar Schindler. Era o dimineață de duminică, însorită și călduroasă. Într-o piață mărginită de casele vechi ale ghetoului am dat de cafeneaua “Menora”, unde o formație de muzică klezmer interpreta cântece vechi în limba idiș. Piața era plină de oameni, printre care și o delegație numeroasă a Poliției Israeliene, în uniforme. Era o atmosferă ireală, ca dintr-un film hollywoodian, unde trecutul se îmbină cu prezentul și care se termină cu happy end:

Am Israel Hai! 

Andrei Schwartz

06/02/2023