Dedic acest articol prietenei mele Florica Săpoiu din Sinaia care mi-a făcut o mare bucurie – și nu numai mie.  Mulțumesc, Florica!

Cred că am mai povestit că părinții mei s-au cunoscut pe vremea când erau colegi la Facultatea de Medicină din Timișoara.  Amândoi au fost medici pediatri.  Tata a fost nu numai un medic foarte bun, ci și profesor și chiar diriginte la Școala Sanitară, dar adevărata lui pasiune a fost muzica.  În 1951, când părinții mei s-au căsătorit, era mare sărăcie și singura zestre pe care a primit-o mama a fost… un aparat de radio.  Era un vechi Telefunken negru pe care l-am mai apucat și eu.  Avea un singur difuzor, dar sunetul era excelent.

Și într-adevăr, de când mă știu, în casa noastră răsuna muzica clasică.  Tata era o adevărată enciclopedie muzicală.  Din 1956, de când ne-am stabilit la Arad, părinții mei mergeau în fiecare săptămână la concert și mama mi-a povestit că a fost o perioadă în care tata obișnuia să scrie cronici muzicale la ziarul local, Flacăra Roșie.  Dar pe atunci eu eram copil, nu citeam ziare „pentru oameni mari” și parcă nu mi-l puteam închipui pe tata în postură de ziarist, până când…

În ultima vreme am reluat legătura cu un vechi prieten al părinților mei, „nenea Ledi”, cum îi spuneam de când eram de-o șchioapă.  Iată ce mi-a scris nu demult: „Cronica tatălui tău despre premiera pe țară a cantatei Carmina Burana cu Boboc nu o pot uita.”  Pe internet am găsit data premierei: 14 iunie 1958.  Cum??  Încă nu împlinisem șase ani!  Și totuși îmi amintesc perfect entuziasmul tatei, în casa noastră nu se vorbea despre nimic altceva!  Cred că a participat și la repetiții.  Mai mult, cu toate că n-am mai auzit piesa de ani de zile, știu să fredonez o mare parte dintre melodii și mă întreb: de unde?  Poate pentru că este într-adevăr foarte cunoscută, probabil că majoritatea cititorilor vor ști despre de e vorba.  Iată un exemplu – nu din întâmplare am ales versiunea preferată a lui „nenea Ledi”, filmul din 1975 regizat de Jean-Pierre Ponelle.

Dar adevărata minune a avut loc cu vreo două luni mai târziu.  Vechea mea prietenă și colegă de clasă Florica Săpoiu tocmai se afla pentru câteva zile la Arad.  La rugămintea mea a fost la biblioteca orășenească, a găsit articolul și mi l-a trimis.  MULȚUMESC, FLORICA!! 

Flacăra Roșie, 18 iunie 1958

Concertul Filarmonicii de Stat

Carl Orff: CARMINA BURANA

în prima audiție pe țară, la Arad

Pentru cea mai mare parte a iubitorilor de muzică numele compozitorului german Karl Orff a fost necunoscut până nu demult.  Nici prin programul vreunei filarmonici din țară, nici prin intermediul înregistrărilor pe discuri nu ne-a parvenit mesajul creației sale.  Și este regretabil, căci muzica sa ocupă un loc de frunte în creația contemporană.

Prezentarea cantatei scenice Carmina Burana pentru prima oară în RPR constituie fără îndoială un eveniment de seamă – mult așteptat înainte, iar acum, după audiere, mult discutat.

Este un merit deosebit al maestrului N. Boboc care ne-a prilejuit cunoașterea cantatei lui Orff, valoroasă lucrare neoclasică, una din cele mai reprezentative ale acestui curent din ultimele decenii.  Pe această linie, Carmina Burana stă cu cinste alături de baletul Romeo și Julieta, de Pavana pentru o infantă defunctă, Le tombeau de Couperin, iar numele lui Orff alături de Prokofiev, Hindemith și Stravinsky.  Concepția lucrării este grandioasă, completând muzica pentru soliști, soli brevi, soli alternanti, cor academic, cor de copii și orchestră cu acțiune scenică (pantomimă-balet).  Textele care au slujit compoziției, vechi de peste șapte veacuri, au căpătat viață grație atmosferei pe care o creează cu toate mijloacele ciclul vocal-simfonic de cântece profane Carmina Burana.  Invenția melodică, tratarea muzicală, aspectele armonice ritmice, mai ales, impun lucrarea.

De la prima audiție cantata scenică face o impresie covârșitoare.  Accesibilitatea directă asupra auditoriului, realizată cu ajutorul melodiilor populare sau cu al celor apropiate acestora, ca de exemplu „Reie” (Horă), „Chume, chum, gesello min” (Vino, vino, dragul meu) sau „Floret silva” (Înflorește pădurea) au darul de a se impune de la prima cunoștință.  Bogăția paletei orchestrale care cu mijloace moderne ne aduce o atmosferă arhaică, realizează un limbaj adecvat părților muzicale atât de diferite ca „Pe pajiște”, „În cârciumă” sau „Cântece de dragoste”.

Interpretarea s-a arătat în cea mai mare parte la înălțimea partiturii, deși s-a contribuit inegal.

Este în primul rând meritul dirijorului N. Boboc care a gândit lucrarea și și-a impus concepția după ce a trecut-o prin filtrul propriei sale sensibilități.  În ansamblu și amănuntele au fost șlefuite cu migală, ceea ce a permis să se imprime fluiditatea acțiunii, obținându-se un potențial emotiv pe care publicul l-a trăit și l-a manifestat din plin.

Corul filarmonicii, care sub conducerea lui Anatol Goreaev a studiat cu asiduitate partea sa de contribuție, a impresionat prin omogenitate, sonoritate catifelată, frazare logică și dicțiune clară.  Aceste calități au devenit evidente începând cu „O Fortuna” (Ah, soartă).  Veridic a fost redat caracterul de lamentație „Deplâng rănile pricinuite de soartă”, de bucurie pe care o inspiră natura „Ecce gratum”, de veselie nestăvilită „In taberna quando sumus”, de dor „Vino, vino, să vii!”, dar mai ales în final, când versurile „Semper crescis” cu ritmul lor obsedant și la urmă apoteoza „Sors salutis” au lăsat o impresie de neuitat.

Corul de copii al Palatului pionierilor, instruit de prof. Paul Paradenco, a adus o notă particulară prin vocile firave, text bine rostit, intonație sugestivă.

Tenorul Mircea Emandi, cu reale calități vocale, ar fi dat mai mult într-un rol cu altă structură.  Nici baritonul Oleg Rudic n-a fost în cea mai bună formă vocală, dar a vădit preocupare pentru rol, redându-l cu fior, chiar dacă i-a lipsit strălucirea exterioară.  De reținut „Ego sum abbas” și „Omnia Sol temperat”.  Glasul bogat, cu prospețime și vioiciune, al sopranei Stepan Elza a sunat nuanțat în „Cântec de dragoste”, surprinzând în „Dulcissime” prin acutele ce urmează unui fortissimo al întregului ansamblu.  Cu roluri de întindere mai mică doar în moto au fost sopranele Tatiana Roșculeț și Olga Weiss, altista Edith Mathe, precum și dublul trio voci bărbătești Aurel Ghender, Gh. Fluieraș, Oliver Acs, E. Fărcaș, A. Șimonca și D. Staroste.

Aportul orchestrei, entuziast și dăruit, a subliniat caracterul lucrării cu atmosferă diferențială pe care o creează.  Fără exagerări instrumentele de percuție, bune ca întotdeauna corzile, nuanțata contribuție a suflătorilor în lemn, mai mult decât corect suflătorii în alamă, pianul cu rol care l-am fi dorit mai amplu.

Programul de sală, de astă dată indispensabil, a permis urmărirea cantatei.  De regretat greșelile de tipar și slabul aspect grafic.

Trecând peste cea mai mare parte a detaliilor care ar depăși cadrul unei cronici, subliniem reușita acestei prime audiții căreia mulți îi vor purta o amintire plăcută și pe care o dorim cât mai curând repetată.

R.S.  [Rubin Schaffer]    

Citind articolul după 65 de ani (o viață de om!) sunt cuprinsă de admirație, dar și de nedumerire.  Cred că un profesionist, un muzicolog, nu ar avea de ce să se sfiască să publice un asemenea articol.  Dar de unde avea tata cunoștințe atât de vaste?  Desigur nu din familie – bunicul nu avea niciun interes special pentru muzică.  Tata nu a putut face liceul – în anii aceia a fost deportat în Transnistria, primind apoi un bacalaureat extern după repatriere, în 1945.  De atunci până în 1958 nu au trecut decât 13 ani, timp în care a studiat medicina și a muncit din greu.  Internetul nu exista, poate că a găsit prin biblioteci câteva cărți de specialitate, în orice caz acasă nu-mi amintesc să le fi văzut.  Răsfoind într-o zi prin Bucuriile muzicii ale lui Mihail Sebastian, am avut tot timpul senzația că îl aud vorbind pe tata: dorința nestăpânită de a merge la concerte, bucuria de a descoperi un compozitor, o piesă muzicală sau o interpretare nouă, asiduitatea cu care urmărea programul de radio pentru ca nu cumva să piardă vreun concert…

Încă un lucru care mă miră este că articolul este semnat numai cu inițiale.  Că a fost scris de tata nu mă îndoiesc, dar de ce nu l-a semnat?  Avea vreo problemă cu editura ziarului?  Sau poate nu era „corect politic” ca o cronică muzicală să fie semnată de un medic și încă de un evreu?  Cred că nu vom afla niciodată.

În orice caz, scriind acest articol m-am simțit foarte aproape de tatăl meu și imaginea pe care i-o păstrez până astăzi este aceasta: oriunde și oricând, acasă sau în concediu, în orice clipă liberă era la radio.

Hava Oren