Trecuseră zece zile de la începutul Războiului de Yom Kipur
Ioav pilota un avion Phantom. Era deasupra Kuneitrei, pe partea siriană a podișului Golan. Își terminase misiunea și se pregătea să se întoarcă la bază. Deodată aparatul s-a cutremurat puternic. A fost atins de o rachetă antiaeriană siriană, s-a gândit Ioav. Motorul din partea dreaptă a luat foc, nici vorbă de aterizare forțată. Singura soluție era să se catapulteze și să se roage ca parașuta să se deschidă. N-a mai reușit să se orienteze unde va cădea cu parașuta, de partea israeliană sau de cea siriană. A aterizat lin într-o pădurice. Timp de câteva minute a fost liniște. Nu departe de el erau împrăștiate fragmentele avionului pe care îl pilotase. De după copaci au apărut soldați sirieni cu țevile armelor îndreptate spre el.
– Sus mâinile! – a strigat într-o ebraică stâlcită unul dintre ei care avea gradul de sergent.
Nu ar fi avut niciun rost să folosească pistolul cu care era înarmat. În timp ce ridica mâinile, și-a amintit cuvintele comandantului flotilei aeriene de care aparținea:
– În situația în care sunteți luați prizonieri, trebuie să vă fie clar: singurul lucru important este să supraviețuiți!
Era înconjurat de zece soldați inamici. L-au percheziționat, i-au luat arma și tot ce avea în combinezonul de zbor, i-au legat mâinile la spate, i-au acoperit ochii cu o cârpă și au pornit pe un drum prin pădure. Apoi au intrat într-o încăpere, l-au împins pe un scaun și i-au scos eșarfa. În fața lui, pe un fotoliu scorojit, stătea un maior al forțelor armatei siriene. Era un om înalt, cu părul grizonat și cu mustață à la Hafez Assad, președintele Siriei. Încăperea spațioasă, cu pereții ciuruiți de gloanțe, era inundată de soarele de octombrie.
– Vorbești araba? – l-a întrebat maiorul pe Ioav.
Acesta a dat din cap aprobator.
– De unde știi limba arabă? – a continuat ofițerul. Ești spion?
– Am învățat la școală, i-a răspuns Ioav, și sunt aviator, după cum au constatat soldații dumneavoastră care m-au luat prizonier.
– În țara dumitale se învață la școală limba arabă? – a întrebat maiorul.
Din nou Ioav a dat din cap aprobator.
Au fost singurele vorbe normale. Au urmat întrebări despre misiunea lui, despre localizarea bazelor aeriene israeliene, apoi țipete, amenințări. A fost bătut. Picioarele desfăcute i le-au legat de două scaune și i-au scufundat capul în apă până când și-a pierdut cunoștința. S-a trezit într-o celulă îngustă, fără fereastră, cu o saltea pe podea. Era singur. Trecuse prin multe de când era în captivitate și totuși nimic nu se apropia de cele povestite despre grozăviile închisorilor siriene. Era agitat, nu-și găsea locul. Își amintea cuvintele maiorul sirian:
– Războiul acesta l-ați pierdut, armatele noastre au ajuns la periferia Tel Avivului.
Nu putea să-l creadă pe maior, pe de altă parte văzuse cu ochii lui că acest război nu semăna cu cel din 1967, când victoria a venit cu ușurință în numai șase zile. De data aceasta sirienii cuceriseră Golanul, egiptenii luptau în Sinai, lucrurile nu stăteau deloc bine. În captivitate, lipsit de mijloace de informare, totul i se părea sumbru. Nimic nu îi era mai insuportabil decât întunericul și liniștea. L-au mai luat la câteva interogatorii, desfășurate la fel ca primul. Pe parcurs acestea s-au rărit, anchetatorii s-au lămurit că nu mai pot afla de la el nimic nou. Se bucura de câte ori auzea pașii gardienilor care îi aduceau ceva care ar putea fi numit mâncare. Ca să-și omoare timpul, număra până la o mie și trăgea cu unghia câte o linie pe perete pentru fiecare mie. Când se oprea din numărat, se gândea la Adele, prietena lui. Se întâlniseră la un meci de fotbal. Amândoi erau suporteri ai aceleiași echipe, Maccabi Tel Aviv. Adele, într-o bluză galbenă elegantă, cu ochi verzi pătrunzători și păr roșcat, i-a atras imediat atenția. Stătea în spatele lui. Abia a văzut meciul, mereu se întorcea spre ea. Au venit fiecare singur și au plecat împreună. Erau împreună de doi ani, erau fericiți. Era hotărât s-o ia de soție, dacă va fi eliberat. Existența Adelei îi dădea putere. De mii de ori o vedea în bluza ei galbenă, pe aeroportul Ben-Gurion, alergând spre avionul din care va coborî el. Se gândea la cărți pe care le citise și număra în continuare.
Într-o zi, unul dintre gardieni, Tarek, cel care îl servise de câteva ori cu țigări, i-a spus
– Aviatorule, cred că în curând vei fi eliberat. Au început schimburile de prizonieri. Războiul s-a sfârșit.
Nu mult după aceea ușa celulei s-a deschis larg. Soarele umplea coridorul. În ușă stătea Tarek și zâmbea.
– Ești liber, pilot!
Ioav se bucura, dar războiul mai sălășuia adânc în el.
Avionul companiei Swissair a aterizat pe aeroportul Ben Gurion. O mulțime de oameni îi așteptau pe cei dragi întorși din captivitate. Coborând pe trepte, Ioav a zărit în mulțime o femeie cu o bluză galbenă alergând spre el. Era Adele. În acel moment și-a dat seama că războiul s-a terminat și pentru el… cel puțin deocamdată.
Povestirea se bazează pe fapte reale.
22/09/2023
8 Comments
Acum o săptămână, citind acest articol, totul mi se părea istorie. Captivitatea pilotului mi se părea ceva ce nu se mai poate repeta. Din nefericire, situaţia s-a repetat peste doar câteva zile şi dimensiunile tragediei, soarta prizonierilor şi ostaticilor nu se cunoaşte. Războiul nu mai respectă nicio regulă, terorismul şi barbaria s-au înstăpânit..
Andrei, ultima frază e si cea mai adevărată: războiul s-a terminat, doar deocamdată!!
GbM
Femeia în bluză galbenă se regăseşte, în aceeaşi bluză sau în alte haine, în toate războaiele lumii.
O poveste scrisa excelent si care s-a terminat cu bine.
Captivantă descrierea unei situații extreme.
Nu preget să mă întreb: unde mai încape atâta război?
O intrebare excelenta, pe care mi- o pun si eu frecvent. Si nu vad nici un semn in zona noastra, nu de incetare a razboiului, dar măcar de diminuare.
Un război ” rece” este preferabil unuia in pemanență fierbinte.
D-na Monica Ghet, aveți aståzi un nou răspuns la intrebarea dvs.
Cîtā ură poate exista? De ce? Oare un nou Iom Kipur la comemorarea de 50 de ani?
Viața întotdeauna bate imaginația! Îmi plac mult poveștile în care se vorbește de lucruri groaznice, la limita dintre viață și moarte, dar se termină bine pentru personajul principal. Așadar, în situații limită, omul se gândește la iubire. Ce frumoasă poveste ați scris, domnule Andrei Schwartz!