Din totdeauna am fost atras de termenul ”apatrid”, care definește o situație specială, aș zice unică, în lumea contemporană. Timp de câteva săptămâni, eu am răspuns cu precizie acestei definiții: primisem pașaportul de emigrare spre Israel, în care se specifica că sunt ”fără cetățenie”, și încă nu ajunsesem pe aeroportul din Tel Aviv unde am primit pe loc certificatul de cetățean israelian.

Dacă îmi aduc bine aminte, în acele zile nu simțeam vreo diferență față de ce reprezentam eu în propriii mei ochi. Eram același, indiferent ce spunea pașaportul meu. Dar am senzația că în zilele noastre există foarte mulți în situația de apatrid; mă refer în primul rând la milioanele de refugiați a căror situație cetățenească încă nu e clarificată oficial.

Nu-i invidiez. Eu rămân la părerea mea că fiecare are nevoie de o patrie, de o bucată de pământ de care să fie legat nu numai oficial, dar și sufletește. Am numit acest lucru apartenență, apartenența la țara în care trăiești.

De unde și până unde gândurile acestea abstracte? Se poate că nu mai am niciun subiect concret la care să cuget și din lipsă de altceva apelez la elucubrații pseudofilozofice? Ei bine, așa cum fusesem învățat la marxism-leninism(!) în anii de studii medicale, nimic nu e întâmplător.

Deunăzi m-am lovit de un articol publicat în cotidianul (în ebraică) pe care îl primesc acasă, cu o regularitate ieșită din comun pentru o țară în care nimic nu merge ca pe roate, mai ales în vremuri de restriște, ca cele în care trăim de câteva luni bune. Articolul respectiv se referă, printre altele, la un sondaj efectuat în nu mai puțin de 21 țări de pe toate continentele, de către Centrul de cercetări Pew, pentru a preciza modul în care cetățenii fiecăreia din acele țări simt că aparțin respectivei entități geopolitice, adică statului în care trăiesc.

Sondajul se baza pe patru criterii care, după părerea celor care l-au condus, definesc senzația de apartenență cetățenească: tradiție și obiceiuri comune, o limbă comună, o religie comună și nașterea în țara respectivă. Prin urmare, un individ născut în țara X, cu limba țării respective ca limbă maternă, care aparține religiei predominante în acea țară și păstrează / respectă tradițiile și obiceiurile caracteristice acelei țări, se poate considera ca aparținând în totalitate acelei entități geopolitice și religioase. Lui / ei inițiatorii sondajului îi conferă patru puncte. Sondajul clasifică cele 21 de țări în funcție de răspunsurile celor chestionați.

Rezultatul e oarecum neașteptat. Pe primul loc, cu o notă medie de 3,72 se află Indonezia, urmată de Kenia și Nigeria, iar ultimul loc îl ocupă Suedia, cu numai 2,37 puncte. Canada și Australia se plasează imediat înaintea Suediei. România nu se află pe lista țărilor investigate, dar Israelul e pe listă și el ocupă un loc de mijloc, cu o notă medie de 2,86.

Departe de mine intenția de a explica datele de mai sus. Nu am nici pregătire teoretică, nici experiență practică în acest subiect, dar consider că un sondaj care se vrea serios nu se poate limita la 10% din țările lumii, deci concluziile sale trebuie luate cum grano salis.

Dar mai există un motiv pentru care sondajul amintit nu mi se pare prea bine construit. Voi încerca să explic.

În ziua de azi există aproximativ un milion de israelieni / evrei care trăiesc în afara țării lor, marea lor majoritate în Statele Unite. Deci, cel puțin teoretic, ei răspund pozitiv la trei din cele patru criterii: limba comună (în parte), religia comună și tradițiile și obiceiurile comune. O bună parte din aceștia chiar s-au născut în Israel, deci ei îndeplinesc toate cele patru criterii utilizate în sondajul amintit. Și cu toate acestea, ei au părăsit Israelul, decizie prin care au ”declarat” sus și tare că ei nu se consideră aparținând națiunii israeliene.

Sunt convins că o situație asemănătoare există și în alte țări, adică întâlnești francezi, elvețieni, ruși, ugandezi sau chinezi care s-au stabilit în afara țării lor de baștină.

Cum se explică emigrarea? Cum te hotărăști să lași în urmă atâtea elemente care te-au făcut să fii parte integrantă din acel popor și acea țară? Las deoparte cazurile, pe care le consider izolate, în care situații de forță majoră (grave conflicte familiale, probleme de sănătate sau de loc de muncă) obligă individul să caute o rezolvare pe alte meleaguri. Nu mă refer nici la cazurile în care asemenea decizii sunt justificate cu argumente de-a dreptul ridicole. (Pe vremuri, o distinsă doamnă îmi explica că părăsește Israelul pentru că e alergică la… aerul condiționat!) Eu mă refer la acei foarte mulți care într-o bună zi hotărăsc să schimbe climatul socio-economico-politic în care au trăit zeci de ani și să înceapă o viață nouă, într-o conjunctură complet nouă.

Explicația pe care o găsesc plauzibilă (nu am date concrete, deci e numai o ipoteză) este lipsa de apartenență la un destin comun, adică ei nu văd în țara lor un loc propice pentru urmașii lor, copii și nepoți.

Cred că o mare parte a celor care emigrează nu se (mai) identifică cu destinul țării de baștină, cu modul în care cred ei că se va dezvolta societatea în care au trăit și cu direcția pe care pare să o ia țara pe care o părăsesc.

Pentru unii, de exemplu anumite părți ale societății rusești, pseudodemocrația putiniană nu poate fi considerată ca oferind satisfacție și un viitor sigur, pentru că de la semi-totalitarismul din ziua de azi și până la sistemul care a controlat Rusia în secolul trecut nu e decât un mic pas.

Ca să nu mai vorbim despre emigrantul african aciuit într-o țară europeană, crezând (sau mai bine zis, fiind convins) că viața în noua patrie îi va oferi acel minim de confort și siguranță pe care nu le avea în țara în care s-a născut.

Inutil a aminti motivele pentru care un israelian decide să-și părăsească patria. În primul rând este ceea ce eu numesc filogenie socială, adică păstrarea de-a lungul generațiilor a unor caracteristici de grup etnic. Și cum evreul, de două mii de ani, a apreciat în mod special dictonul ubi patria ibi bene, e de la sine înțeles că lipsa a ceea ce neamțul denumește sitzfleisch, îl determină să schimbe deseori codul la telefonul său celular. 

În același timp, cel care dorește cu orice preț să găsească motive să se despartă de Israel le va găsi cu ușurință în problemele legate de viitorul acestei țări. Israelul, așa cum se știe, duce o permanentă luptă, pe toate fronturile (în adevăratul înțeles al cuvântului) pentru a-și asigura viitorul. În Israel tinerii mor pe câmpul de luptă și numai foarte rar din supradozaj de droguri. În jurul acestei țări se află câteva grupări politico-militare și chiar un stat membru al ONU care au înscris pe frontispiciul existenței lor sarcina dispariției Israelului de pe harta lumii.

De-ajuns, nu?

Și atunci care e concluzia?

După umila mea părere, cei care refuză să-și schimbe țara și să facă ceea ce la noi se numește relocation, au dubla convingere că țara lor are un viitor asigurat, dar și că prezența lor în țara respectivă e chezășia acestui viitor. Așa se explică imensul număr de tineri israelieni, pe care 7 octombrie 2023 i-a găsit, dintr-un motiv sau altul, în străinătate și care au luat primul avion spre Israel și direct de la aeroport s-au prezentat la centrele de recrutare de care aparțin, ajungând în câteva ore pe frontul de sud sau de nord.

Iată de ce, dacă aș avea cum să ajung la cei care au întocmit sondajul de care aminteam, i-aș sfătui ca la cele patru criterii să adauge un al cincilea: încrederea în stabilitatea țării în care trăiesc și în viitorul ei.

Și ca să-i conving, aș apela la definiția unui prieten foarte apropiat, demult dispărut: ”acasă” e locul unde ai vrea să fii înmormântat.

Gabriel Ben Meron