Când o persoană dragă nouă a trecut de un prag ca vârstă, ne creăm iluzia că e nemuritoare. Așa ne-am gândit, fratele meu și cu mine, când, în urmă cu aproape doi ani am sărbătorit cea de a 100-a aniversare a verișoarei noastre Zsuzsa (Suzana Diamantstein), într-un cerc extins de membri de familie și prieteni și când sărbătorita a rostit un discurs despre ce înseamnă familia și cum trebuie păstrată unitatea ei. Era veselă, spirituală, puțin slăbită fizic și cu o înțelepciune care se datora vârstei și experienței ei de viață care nu a fost ușoară.

Multă lume din cele mai diverse categorii, inclusiv președintele Iohannis, o știa ca unul dintre supraviețuitorii lagărului de la Auschwitz, iar când președintele României a decorat-o, Zsuzsa a vorbit, absolut spontan, în numele celor prezenți, subliniind necesitatea de a împărtăși generațiilor de după ea experiența deportării, fără ură sau patimă, ci prezentând adevărul.

Când este vorba de memoria Holocaustului, există, ca să zic așa, două școli de gândire. Mulți supraviețuitori nu au vrut să vorbească copiilor lor despre trecut, ba chiar unii le-au ascuns faptul că sunt evrei – imaginați-vă șocul când copiii au aflat acest lucru (vezi cazul lui Madeleine Albright, secretarul de stat al SUA). După părerea mea a fost o atitudine greșită, oricât de dureros ar fi fost pentru copii. Alții au fost convinși că faptele trebuie cunoscute pentru ca ele să nu se repete. (Din păcate, acum constatăm că, în ciuda tuturor eforturilor, ele se repetă.) Zsuzsa se încadra în cel de-al doilea grup. Până la adânci bătrâneți și-a amintit, a povestit, a fost martor și chiar după ce trecuse de 100 de ani a mai dat interviuri.

Memoria lagărului nu i-a afectat caracterul. A rămas o persoană blândă, iubitoare, apropiată de copii, de tineri în general. Era foarte iubită nu numai de familie, ci de aproape toți care o cunoșteau. Când a împlinit 100 de ani, grupul de femei care o îngrijeau a venit să o felicite și să-i aducă un tort. Nu pot să uit cu câtă dragoste au salutat-o și au felicitat-o. A fost o manifestare spontană, o reflectare a felului în care Zsuzsa se apropia de oameni. Nu mai vorbesc de foștii ei locatari, pe atunci studenți, acum medici care practică peste hotare și care au venit să o felicite.

Relația noastră de familie a avut ”un trecut istoric”. Când Zsuzsa s-a întors din deportare, una din puținele rude pe care le mai avea a fost mama mea, mătușa ei. Dar nu gradul de rudenie a contat, ci dragostea reciprocă, înțelegerea și apropierea dintre ele. Zsuzsa o considera pe mama mea nu numai o rudă apropiată, ci prietena ei cea mai bună, la care venea să ceară ajutor când avea necazuri, ajutor pe care îl primea fără rezerve, deoarece la noi familia era pe prim plan. Noi, copiii, am crescut în această atmosferă și am moștenit totul de la această relație. Deși nu trăiam în același oraș, abia așteptam călătoria anuală la Târgu Mureș. Ea venea mai rar la București, mai ales după ce Peter, fiul ei cel mare, a plecat cu familia în Israel. Stăteam de vorbă ore întregi. Ea era pentru mine o sursă de informații nu numai despre familie, ci și despre multe alte subiecte, de la literatură la politică, la călătorii sau educația copiilor. Ascultând-o am conștientizat înțelepciunea ei care a făcut-o să privească și să aprecieze lucrurile, slăbiciunile omenești, cu răbdare și înțelegere.

Până la urmă i-am luat și eu un interviu, spunându-i că nu se poate să fi stat de vorbă cu atâta lume, ziariști din țară și din străinătate, numai cu mine nu. Am întrebat-o cum a reușit să supraviețuiască. Mi-a spus cu multă modestie (era una din trăsăturile ei esențiale, împreună cu simțul umorului) că a avut noroc. Bineînțeles că supraviețuirea depindea de locul unde a ajuns și de condițiile de acolo. Dar nu a adăugat că din cauza felului ei de a fi era simpatizată, poate chiar protejată într-un fel de muncitorii și maiștrii cu care lucra la fabrica din Cehoslovacia ocupată, unde a fost dusă de la Auschwitz.

Este o mare pierdere pentru societate, deoarece odată cu ea din Târgu Mureș a dispărut ultima supraviețuitoare de la Auschwitz. Dar pentru fratele meu și pentru mine a murit o soră, una dintre puținele persoane care a făcut legătura cu mama mea, de fapt cu generația părinților și bunicilor noștri. Este dureros să știu că nu mai există și că o voi întâlni numai la cimitir, la un mormânt.

Eva Galambos