Încep cu o poveste adevărată, din vremea copilăriei mele în orășelul Buhuși, între Bacău și Piatra Neamț.

Era în 1949. Aveam 10 ani, eram în clasa a V-a și profesorul nostru ne-a cerut să scriem o compoziție despre cunoscutul roman al lui Pușkin, Fata căpitanului, povestea unui tânăr de viță nobilă care la vârsta de 17 ani e trimis să-și facă serviciul militar departe de casă. De ce tocmai această carte? N-am idee.

Știu însă că la acea vreme eram deja fascinat de povestiri și că povestea lui Piotr Andreevici mi-a plăcut mult. Acțiunea se petrece în secolul al XVIII-lea, în timpul răscoalei lui Pugaciov, un cazac care a condus o mișcare populară antițaristă și și-a sfârșit viața la Moscova, decapitat în piața centrală a orașului.

Îmi închipui că prezența lui Pugaciov i-a determinat pe activiștii regimului comunist din România acelor vremuri să considere că romanul lui Pușkin era potrivit pentru educarea noii generații, supuse unui început de serioasă îndoctrinare.

Am citit romanul și m-am pus pe scris. Doar că imaginea lui Pugaciov nu mi-a făcut o impresie bună, drept pentru care în compoziția mea eu am luat partea armatei țariste și l-am creionat pe Pugaciov ca pe un criminal care și-a meritat soarta!

Vă închipuiți cum a fost primită compoziția mea! Profesorul a cerut ca tata să apară la școală și i-a arătat cumplita eroare politică a fiului său. Părintele meu s-a întors acasă și fără multe explicații m-a așezat la masa de scris și mi-a dictat noul text care trebuia prezentat a doua zi și în care, bineînțeles, eroul pozitiv e Pugaciov și criminalul e țarul!

Și de ce această lungă introducere, la cele ce vor urma? Pentru că în cele ce urmează intenționez să discut reacția subiectivă a cititorului / spectatorului la întâmplările sau acțiunile la care, volens-nolens, se simte obligat să ia partea unuia sau altuia dintre personajele unei cărți, film sau piesă de teatru.

Veți spune că subiectul e filosofic, ce legătură am eu cu ceva despre care n-am învățat sau studiat niciodată?! Ei bine, și eu sunt cititor și spectator și ca foarte mulți alții și eu îmi fac o părere despre ce citesc sau văd și îmi creez o atitudine pozitivă sau negativă față de un personaj sau altul, uneori fără a ține cont de corectitudinea politică.

Iată un exemplu tipic, o poveste care stă la baza acestui text: serialul Ripley din Netflix.

Povestea acestui personaj este cât se poate de neobișnuită. Apariția sa în lume se datorește scriitoarei americane Patricia Highsmith, care în anii 1950 a publicat o serie de cinci romane având ca personaj principal un individ ”problematic” – falsificator de profesie, maestru al înșelăciunii și devenit de-a lungul timpului ucigaș cu sânge rece.

Ecranizarea poveștii a început în anii 1950 cu un film cu același nume care a avut un imens succes comercial, a ”făcut” aproape 130 milioane dolari și a fost propus pentru Oscar (cel mai bun scenariu). Încă un film, Talentatul Domn Ripley, cu Matt Damon în rolul principal, a fost turnat în anul 1999.

Recent, Netflix a produs pe aceeași temă un serial cu opt episoade, unul din cele mai reușite pe care le-am văzut de-a lungul vieții mele (și au fost destule!). Demult nu am trăit mai intens un film sau o carte.

Ripley înșală oricând e nevoie, minte cu dezinvoltură, în fața oricărei investigații capătă imediat o alură de Buster Keaton și nu lasă nicio întrebare fără un răspuns plauzibil. Crimele sale au un singur scop, cel de a-i asigura o viață fără probleme financiare. Exact așa. El nu ucide din pasiune, nici din ură. El ucide pentru a-și consolida situația materială, sau pentru a elimina pe cel care ar putea contribui la descoperirea crimelor sale.

Ripley nu are nici sentimente, nici aventuri amoroase. El nu iubește, nu e interesat în relații umane de niciun fel. El își construiește viața pe care și-o dorește și dacă cineva îi stă în cale, ei bine, individul respectiv își poate comanda din timp cosciugul (în cazul în care cadavrul său va fi descoperit, ceea ce nu întotdeauna se întâmplă).

Reacția mea la acest personaj? Cu un cuvânt: o dorință aprigă, de neînvins, de a-l vedea scăpat de orice pericol, de a nu fi descoperit! Exact ca acum mai bine de 70 ani, inima și sufletul meu au luat partea personajului care ar fi trebuit urât, nu stimat (sau chiar iubit).

Interesant, nu sunt singurul în această postură. Iată ce scrie ziaristul britanic Sam Jordison în cotidianul The Guardian: ”Este practic imposibil să nu cooperezi cu Tom Ripley, să nu-ți placă, să nu dorești să câștige, și acesta e meritul Patriciei Highsmith, care a făcut o treabă superbă, creând un personaj în așa fel încât ești obligat să-l simpatizezi”.

De-a lungul timpului am fost educați să ținem partea celor ”buni” și să ne detașăm, fizic și spiritual, de cei ”răi”. De cele mai multe ori personajele din filme, romane sau piese de teatru puteau fi împărțite în pozitive sau negative. Mai mult, în filmele americane clasice, cei buni erau victorioși, iar cei răi mureau. Și dacă, din întâmplare, eroul era obligat să treacă în lumea celor drepți, el / ea o făcea într-un scop nobil, pentru a salva viața altora.

Uneori e greu să decizi în ce ”tabără” se află un personaj. Cei răi sunt descriși în culori vii, familiști, inteligenți. Alteori ei sunt bolnavi, deci ar trebui să li se ierte păcatele.

Nici în literatura clasică nu lipsesc eroii problematici.

Meduza din mitologia greacă e mai degrabă o victimă, decât un personaj negativ.

Fortinbras, prințul Norvegiei din Hamlet, nu e un personaj negativ. La fel ca Hamlet, și el vrea să răzbune moartea părintelui său, dar fără a ucide.

Și ce să spunem despre ”meciul” dintre Jean Valjean și inspectorul Javert din Mizerabilii? Javert este un personaj negativ pentru simplul motiv că e polițist, dar el pare un polițist foarte de treabă. Doar că (de obicei) reprezentații legii nu pot fi eroi pozitivi.

Oare după ce scapă de poliție și fuge departe de oricine care l-ar putea recunoaște, viața lui Ripley devine o melodie plăcută și calmă, de îngânat de dimineață până seara? Sau o viață paranoic, care vede în fiecare polițist, în fiecare tren care se apropie sau fiecare feribot care acostează un pericol iminent de care trebuie să se îndepărteze cu viteza fulgerului? 

Da, așa cum au spus-o și au scris-o atâți înaintea mea, culoarea predominantă în viață nu e nici alb, nici negru. Sau cum spune Elie Wiesel în memorabilul său volum despre mișcarea hasidică de acum câteva sute de ani: ”Nimeni nu poate avea 100% dreptate și nimeni nu poate greși 100%. Un individ poate fi și sfânt și păcătos, în timpuri diferite sau chiar în același timp.”

Ripley e mult mai crud, în mentalitatea lui răul e mult mai puternic, mult mai prezent decât la cei din jurul lui.

În mod cu totul paradoxal (deși pe undeva explicabil), Ripley impune un oarecare respect pentru modul în care reușește să treacă peste puzderia de obstacole care i se ivesc în drumul spre a deveni un om avut fără a fi nevoit să muncească. La nevoie el urcă sute de scări, muncește toată noaptea umplând cu bolovani o barcă pentru a o scufunda, întreține (sub un nume fals) o intensă corespondență cu rudele sau prietenii victimelor lui.

Ca un excelent jucător de șah, el mai tot timpul vede o mutare înainte, dar în același timp știe să pareze cu succes atacurile neașteptate.

E un geniu al răului? Da și nu. Da, pentru că ucide cu sânge rece. Nu, pentru că își cunoaște limitele.

E psihopat? Da și nu. Da, pentru că, după umila mea părere de ne-psihiatru, el suferă de un grad avansat de paranoia care se va accentua pe tot restul vieții. Nu, pentru că în afara luptei pe care o duce pentru a-și realiza visul, el se comportă perfect normal, ca noi toți.

Concluzia mea e clară: cu foarte puține excepții, nimeni nu poate fi sigur că îi judecă corect pe indivizii în preajma cărora trăiește și cu atât mai puțin pe cei cu care vine în contact în mod aleatoriu. A defini individul de lângă tine e o sarcină grea pentru că, prin definiție, omul se descoperă cu greu, iar pentru mulți sinceritatea e o formă de vulnerabilitate.

Soluția? Optimism circumspect.

Gabriel Ben Meron