După 7 octombrie 2023, în contextul amplificării incidentelor antisemite din întreaga lume, am auzit în repetate rânduri și sub diferite forme ideea că sionismul și islamismul sunt comparabile și ar trebui considerate ideologii similare. Eu sunt de altă părere și în cele ce urmează voi încerca să explic de ce această afirmație este total inacceptabilă.

1. Sionismul a apărut ca o expresie a naționalismului secolului al XIX-lea, o ideologie considerată la acea vreme cu adevărat progresistă. Potrivit acestei ideologii, grupurile etnice înlănțuite și asuprite de diverse imperii au dreptul la propriul lor stat național independent. Acest principiu a fost aplicat încă din secolul al XIX-lea și cu atât mai mult după Primul Război Mondial, când Imperiul Otoman și cel Austro-Ungar au încetat să existe, iar Rusia a pierdut un teritoriu considerabil. Astfel, în locul imperiilor, pe hartă au apărut mai multe state noi și nu numai în Europa. Destrămarea Imperiului Otoman a permis și independența unor state arabe și a condus la o formă de naționalism arab. Și acestea au fost văzute ca o formă de progres și cu atât mai mult noile state arabe apărute mai târziu, prin destrămarea imperiului colonial britanic și a celui francez.

Ideea statelor naționale a câștigat mult teren în prima parte a secolului XX, astfel că sionismul însuși, ca mișcare națională evreiască, a apărut într-o atmosferă destul de favorabilă. Atât sionismul, cât și naționalismul arab au devenit mișcări importante în a doua parte a secolului XX. Lideri puternici precum Nasser din Egipt și cei din Irak, Siria, Libia sau Algeria sunt reprezentativi pentru puterea mișcării naționaliste arabe. Statele naționale nu au funcționat fără probleme, au fost și consecințe urâte, dar principiul a primit o nouă confirmare spre sfârșitul secolului. Cererile de a avea un stat național s-au înmulțit, făcând ca Cehoslovacia să devină două republici, Iugoslavia șase și Uniunea Sovietică chiar 15, toate bazate mai mult sau mai puțin pe etnie. A fost o nouă dovadă a intensității aspirațiilor naționale ale multor grupuri etnice care luptau pentru propriul lor stat independent. Evreii au făcut exact același lucru.

2. Sionismul ca mișcare națională pornește de la ideea că evreii sunt și ei un grup etnic și, ca atare, dorința lor de a avea un stat național propriu este justificată, cu atât mai mult în urma persecuțiilor pe care le-au suferit. Dar oare pot fi definiți evreii ca un grup etnic? În trecut aceasta a fost văzută ca o întrebare destul de dificilă, nici acum nu există un consens general în această privință, dar important este că a existat suficient sprijin pentru răspunsul afirmativ, astfel încât oamenii să înceapă să acționeze.

De dragul argumentării ar trebui să adaug că evreii nu pot fi definiți logic ca o rasă, ei sunt amestecați din punct de vedere rasial. Dar nu sunt oare evreii definiți mai ales prin religia lor? Nu ar trebui așadar să negăm că aceștia formează un grup etnic distinct, la fel cum musulmanii de diferite naționalități nu aparțin aceluiași grup etnic? De fapt, aici trebuie semnalat un punct foarte important. Religia iudaică include ceva cu totul special. Toți evreii, fie ei religioși sau nu, împărtășesc aceeași poveste despre originea comună, despre istoria lor, despre persecuții, despre originea tradițiilor lor și despre o străveche limbă comună. De fapt, sunt elemente similare celor care definesc apartenența oricui la un anumit grup etnic, indiferent dacă trăiește într-o țară proprie sau în diaspora. Dacă unii mai ezită să folosească termenul „grup etnic”, poate că prefera cuvântul „popor”. Mulți neevrei înțeleg că evreii sunt într-adevăr un popor, chiar dacă evreii înșiși s-au întrebat adesea în timpul istoriei lor de ce au fost „popor ales”. În orice caz, pentru evrei toate acestea implică o legătură istorică cu Țara lor Făgăduită.

Totuși, inițial mișcarea pentru întemeierea unui stat evreiesc nu se referea neapărat la Țara Sfântă. La început s-a vorbit despre orice bucată de pământ unde evreii ar putea fi în siguranță. Dar mișcarea sionistă a adus o idee nouă și pregnantă: că evreii puteau avea o parte din pământul Palestinei, care la acea vreme aparținea sultanului și oricum avea o populație foarte mică – aceasta era soluția cea mai potrivită cu istoria și tradițiile care îi uneau pe evrei ca grup etnic. Sionismul nu își propunea să ia întreg teritoriul „dintre râu și mare”. După ce o celebră rezoluție a ONU a decis împărțirea pământului între evrei și arabi, definind teritoriul în care a fost declarat Israelul ca stat independent, evreii au dansat pe străzi de bucurie că și-au atins scopul. Și ce a urmat se știe. Dar dacă reacția statelor arabe poate fi discutată în cadrul unei ideologii naționaliste, la fel ca sionismul, ideologia islamismului este cu totul diferită și orice comparație ideologică între sionism și islamism este de-a dreptul absurdă.

3. Unii văd asemănări între sionism și islamism, pentru că la fel cum mulți musulmani nu susțin islamismul, foarte mulți evrei nu ar susține sionismul. Dar aceasta este o afirmație înșelătoare. Majoritatea evreilor din diaspora, ba chiar majoritatea lor covârșitoare, sunt de acord că e bine că atât de mulți evrei pot trăi acum în propriul lor stat. În acest sens, ei sunt sioniști. Ei sunt sioniști în sensul inițial al cuvântului. Mulți consideră că scopul a fost realizat, că nu este nevoie de mai multe teritorii şi că ar trebui implementată soluția celor două state, odată cu recunoașterea generală a dreptului Israelului de a exista. Unii evrei, dintr-o sectă religioasă fundamentalistă, sunt antisionişti. După părerea lor, Dumnezeu dezaprobă un stat evreiesc creat prin metode laice. Dar asta e altceva. Când evreii din diaspora condamnă politica unui guvern israelian, desigur că nu putem să-i acuzăm automat de antisemitism sau să-i considerăm antisionişti. Câți evrei din diaspora ar fi de acord că Israelul ar trebui să dispară? Nu mulți. Cei care sunt de acord cu existența Israelului acolo unde este acum, practic acceptă sionismul.

4. Câteva observații legate de principalele diferențe dintre sionism și islamism care împiedică orice asociere între ele:

– Sionismul promovează un proces limitat în spațiu și timp, pe când islamismul urmărește un proces universal și etern. Scopul sionismului se încheie odată cu obținerea unui stat național sigur. Scopul final al islamismului este un califat universal care să extindă Legea islamică în toată lumea. Doar metodele variază de la un loc la altul, după cum musulmanii formează majoritatea sau sunt minoritari. Misiunea trebuie să continue până la atingerea scopului – sau până la sfârșitul lumii.

– Pentru sionism religia nu este o parte importantă a ideologiei. Statul național al evreilor include oameni cu diverse versiuni ale religiei iudaice, unele mai stricte, altele mai puțin, și chiar atei. Important este a te considera evreu, împărtășind originea comună, istoria comună și anumite tradiții. Trebuie adăugat că Legea Întoarcerii prevede că în Israel, imigranții sunt acceptați ca evrei după același criteriu după care Hitler decidea cine va fi trimis în lagărele morții: oricine are cel puțin un bunic evreu. Evident, acest lucru nu prea are legătură cu religia. Apoi sionismul nu încearcă să convertească pe nimeni și nu consideră că oamenii de alte religii ar fi inferiori. În schimb ideologia islamistă nu numai că folosește unele elemente ale religiei ca pe o armă, ci se bazează pe o versiune specifică și foarte strictă a religiei islamice, pentru care toți ceilalți sunt ori necredincioși, ori eretici. Necredincioșii trebuie convertiți și, după versiunea islamistă a Șariei, în multe cazuri ei pot fi uciși în mod legal. Printre eretici se numără nu numai șiiții, ci și orice musulman care nu aderă la versiunea strictă a islamiștilor. Uciderea așa-numiților eretici este și ea o practică perfect normală pentru islamiștii radicali.

– Este adevărat că relativ recent a apărut o nouă versiune a sionismului, sionismul religios, care folosește argumente religioase pentru a revendica întregul teritoriu al Palestinei pentru evrei. Acesta nu este acceptat ca sionism autentic, de fapt este respins de majoritatea israelienilor, precum și a evreilor din diaspora și nici măcar acesta nu își arogă dreptul divin de a ucide palestinieni. În schimb, islamismul radical pretinde că are dreptul divin de a ucide pe oricine în interesul promovării propriei sale concepții despre voința lui Dumnezeu. Astfel, ca organizații islamiste, Hamas și Isis își pot justifica orice act de terorism sau acțiune criminală ca fiind făcute în numele lui Allah, ca de exemplu sacrificarea a mii de vieți palestiniene. De fapt, ei folosesc problema palestiniană în propriile lor scopuri islamiste, iar unul dintre preceptele lor, cel puțin tacit, este „cu cât sunt uciși mai mulți palestinieni, cu atât mai bine pentru cauză”.

– S-ar putea întreba: dacă evreii sunt naționaliști și își iubesc țara, de ce unii refuză să meargă la armată și să lupte pentru ea? Sau se poate pune la îndoială statutul haredim-ilor, o sectă care crede că mântuirea evreilor va veni din studierea cuvântului lui Dumnezeu, nu din lupta pentru propria țară. Dar aceste aspecte nu neagă faptul că sionismul este o mișcare cu scopul de a întemeia un stat național pentru evrei, la fel ca mișcările naționaliste arabe (inclusiv cea lui Nasser) care au avut ca scop întemeierea statelor naționale arabe. Subliniez că acele mișcări nu aveau nimic comun cu islamismul; dimpotrivă, ele l-au interzis și l-au atacat cu toată forța legii. Chiar și în zilele noastre, Egiptul și aproape toate celelalte state arabe văd în islamismul radical un pericol pentru regimurile lor și pentru stabilitatea statelor lor. În Egipt, mișcarea Frăția Musulmană este interzisă și cum Hamas este o ramură a Frăției Musulmane, aceasta este una din cauzele pentru care Egiptul și-a păstrat granița cu Gaza închisă.

– Mulți spun că toate religiile au partea lor de fundamentaliști și unii consideră că fundamentaliștii creștini din SUA ar fi chiar mai răi decât cei musulmani. Dar este o mare diferență între fundamentalism în cadrul unei religii și folosirea religiei ca o armă pentru a crea o ideologie politică. Aș dori să menționez aici experiența României, ca un exemplu cum politizarea religiei și folosirea unora dintre aspectele sale mai extreme pentru a crea o ideologie politică depășește fundamentalismul religios și poate avea consecințe grave. Astfel, în România interbelică, unele interpretări eronate ale Ortodoxiei (religia majoritară) au fost folosite pentru a dezvolta ideologia politică numită Ortodoxism. Aceasta a devenit platforma organizației fasciste Garda de Fier, care a fost de partea nazismului german și a fascismului italian. Ea a căutat să impună supremația românească asupra minorităților etnice și a introdus împotriva evreilor măsuri de persecuție foarte dure, mergând până la ucideri în masă. Astfel Ortodoxismul în România a condus la ceea ce istoricii numesc o formă originală de fascism creștin. Desigur, între Ortodoxie ca religie și Ortodoxism ca ideologie politică diferența e uriașă. Aceeași diferență este și între islam ca religie și islamism ca ideologie, islamismul radical de tip Isis și Hamas fiind descris de unii cercetători drept islamo-fascism.

Câteva observații finale. Admir islamul pentru multe din învățăturile sale și înțeleg că, la fel ca alte religii, are și el un fundamentalism mai puțin agreabil. Totuși, în cazul islamismului problema nu este fundamentalismul religios, ci folosirea religiei în cu totul alt scop: dezvoltarea unei ideologii politice extremiste. Astfel, critica islamismului nu poate fi numită islamofobie, pentru că islamofobia se referă strict la religie. Cei care îi acuză de islamofobie pe criticii ideologiei efectiv susțin islamismul, care este ucigașul oricărei speranțe de pace în Orientul Mijlociu. În timp ce s-ar putea ajunge la o înțelegere pentru pace între Israel și statele musulmane, în general, și între sionism și naționalismul arab, în particular, cu islamismul nu se poate ajunge la nicio înțelegere.

Aceste lucruri nu trebuie uitate. După cum nu poate fi uitat nici faptul că mai există un alt mare pericol pentru Israel, de natură diferită, și anume imperialismul iranian în Orientul Mijlociu.

(Traducere din limba engleză Hava Oren)

Mihai Vasilescu