Omul bătrân trăiește mai mult din amintiri…

În copilărie credeam că voi deveni pianistă. Cu plăcere îmi amintesc de perioada când părinții mi-au oferit posibilitatea ca de două ori pe săptămână să iau lecții la cea mai bună profesoară de pian din oraș și timp de opt ani cred că nu am lipsit nici măcar o singură dată. Eram un copil cuminte și exersam zilnic la pianina pe care mi-o cumpărase tata. De fapt, părinții încercau să ne ofere ceea ce nu au avut ei posibilitatea să facă. Nu mai vorbesc de lecțiile de ebraică și de franceză la care mama ținea foarte mult. Dar lecțiile de pian mi-au plăcut în mod deosebit și de mic copil speram să devin pianistă. În cei doi ani când am învățat la Botoșani am pierdut legătura cu pianul, nu îl vedeam decât la orele de muzică și cele de gimnastică. În schimb, în anul în care am stat acasă, cântam aproape zilnic la pian, astfel încât nu e de mirare că la deportare, în rucsacul meu și-a găsit loc transcripția pentru pian a Baladei lui Ciprian Porumbescu pe care o cântam cu mare plăcere.

În cei trei ani de deportare mă gândeam deseori la orele petrecute la pian, dar nu mai doream să fiu pianistă, nici profesor de istorie, voiam să fiu medic și pentru asta trebuia să termin liceul. Nu am uitat de pian, dar nu știam că poți fi medic și în același timp să cânți și la pian. Nu știu dacă pe atunci exista deja orchestra medicilor sau cea a inginerilor unde participau cei care se dedică muzicii în timpul lor liber.

Întâmplarea a jucat un rol deosebit în viața mea. În 1944, când m-am întors din Transnistria, a venit la Botoșani Max Weber, avocat și muzician din Cernăuți. Se spunea despre el că era evreu și că nu fusese deportat. Am auzit că voia să înființeze o orchestră și căuta persoane pasionate de muzică. Nu-mi mai amintesc cine m-a recomandat pe mine ca pianistă. Așa l-am cunoscut și eu. Ca să-și dea seama de ce știu, m-a chemat la o audiție, un fel de examen fără nicio pregătire prealabilă. Trebuia să acompaniez un violonist pe care îl cunoșteam. Cred că a fost prima dată când m-am ascultat cu o ureche critică și atunci am jurat să nu mai pun niciodată mâna pe pian.

Mi-am ținut jurământul, nu am mai cântat la pian, dar asta nu înseamnă că m-am despărțit de muzică. Și ca studentă la Facultatea de Medicină din Iași și apoi la București am căutat ocazii să ascult muzică bună. Ca medic la București mi-am putut permite și ca timp și ca bani să ascult muzică. Soțul meu era și el un bun cunoscător de muzică și amândoi eram foarte bucuroși când aveam ocazia să ne ducem la un concert cu un solist cunoscut. De fapt, soțul meu a fost cel care a descoperit talentul deosebit al fiicei noastre și i-a dat posibilitatea să ia lecții de pian încă de la vârsta de patru ani.

La vârsta mea amintirile îmi fac plăcere și nu regret că am crezut că voi fi pianistă.

Sursa imaginii: https://nl.wikipedia.org/wiki/Poul_Friis_Nybo#/media/Bestand:Nybo_Girl_at_the_piano.jpg Poul Friis Nybo, Public domain, via Wikimedia Commons

Mirjam Bercovici

București 17-01-2025